Parliamentary debates

Domnul Florin-Costin Pâslaru:

"Învăţământul universitar românesc"

Se afirmă cu diferite prilejuri că universităţile din SUA, Japonia şi o parte din cele care funcţionează în UE sunt bine situate în Topul 500, în timp ce instituţiile similare din România sunt din acest punct de vedere ca şi inexistente.

Înţelegem, prin urmare, că învăţământul universitar de la noi, dar şi din alte state din lume mai are de parcurs un drum lung până să fie evidenţiat, potrivit standardelor internaţionale care au generat această ierarhizare a calităţii.

Analizând în cadrul Uniunii Universităţilor Particulare Acreditate din România motivele care au condus la includerea instituţiilor amintite în Topul 500, am ajuns la concluzia că nivelul ridicat al universităţilor evidenţiate se datorează, în special, unor cauze de natură economică. Se explică astfel de ce, în prezent, învăţământul american, de exemplu, este aproape în întregime privatizat (95%): altfel spus, în SUA, statul a lăsat educaţia în grija întreprinzătorilor particulari, în timp ce, în mod prioritar, atenţia sa a fost îndreptată în direcţia dezvoltării economice şi prin acesta în direcţia puternicii sale dezvoltări social-culturale.

În România, deşi Constituţia consfinţeşte că învăţământul este gratuit, potrivit art. 32 alin.(4), în realitate universităţile de stat anual scot la concurs de 5-6 ori mai multe locuri cu plată decât numărul locurilor fără taxă, funcţionând astfel într-un regim nedefinit; respectiv ca universităţi particulare şi de stat, dacă avem în vedere modul cum ele îşi constituie bugetul anual de funcţionare. Această mixtură, tolerată de statul român, pe de o parte, pune cetăţeanului şi studentului din România multe probleme legate de spiritul Constituţiei şi al societăţii în care trăim, iar pe de altă parte, creează disfuncţionalităţi ce reverberează negativ în universităţile particulare, care la rândul lor sunt acreditate şi funcţionează în deplină legitimitate, ca parte a sistemului nostru educaţional şi a mecanismului social.

În analizele Uniunii Universităţilor Particulare Acreditate din România există date care atestă că în sistemul învăţământului de stat românesc există facultăţi care figurează doar cu 20 de locuri subvenţionate de la buget, în timp ce numărul celor cu taxă depăşeşte cifra anuală de 100 de studenţi înmatriculaţi. Şi aceasta deşi condiţiile de care dispun, în funcţie de care sunt acreditate şi facultăţile de stat, nu permit funcţionarea unor astfel de structuri supradimensionate.

Pentru a se legitima locurile plătite la universităţile de stat, Guvernul României, în anul 1998, a elaborat Ordonanţa nr. 54 privind admiterea cu taxă în învăţământul superior de stat peste locurile finanţate de la buget, ceea ce contravine prevederilor constituţionale, invocate mai sus. Pe acest temei, ordonanţa respectivă a fost infirmată de Legea nr. 7 din 10 ianuarie 2002, practica abuzivă a universităţilor, de a scoate la concurs locuri cu taxă, nu a fost stopată, deşi se poate demonstra oricând că este abuzivă, lipsită de logică şi, fireşte, de legitimitate în susţinerea ei, ajungându-se până la eludarea unui principiu constituţional, care alterează însăşi ideea statului de drept, cea care ar trebui să guverneze întreaga noastră societate.

În consecinţă, având în vedere art. 47 alin.(1) din Constituţie, care obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, menite să asigure cetăţenilor un trai decent, considerăm privatizarea învăţământului universitar o prioritate de mare actualitate, mai ales în condiţiile actualei crize economice de care este cuprinsă şi ţara noastră. O asemenea măsură ar putea conduce nemijlocit la economisirea unor importante sume de bani ce ar putea să acopere protecţia socială şi alte cheltuieli importante, aflate în sarcina statului.

Restrângerea domeniilor în care acţionează statul social reclamă o reconsiderare a posibilităţilor de bugetare a învăţământului superior în condiţiile unei pieţe a muncii la nivel UE, şi nu doar la nivel naţional. S-ar tranşa astfel nu doar neconcordanţa dintre Constituţie şi celelalte acte legislative, ci şi s-ar regândi mecanismele de funcţionare a execuţiei bugetare.

În condiţiile în care România ar putea avea interese privind unele facultăţi considerate a fi strategice sau de interes general, acestea ar putea rămâne în continuare sub umbrela permanentă a statului nostru. Însă, pe ansamblu, privatizarea învăţământului superior ar putea rezolva cu siguranţă multe dintre nevoile actuale ale ţării. În plus, ar putea să stimuleze libera concurenţă pe piaţa universitară şi, desigur, ar putea promova calitatea drept criteriu unic de validare instituţională.

O soluţie alternativă, în stare să elimine concurenţa neloială, o reprezintă excluderea admiterii cu taxă în universităţile de stat, lichidând astfel practica neconstituţională admisă de MECTS, contrar prevederilor art.32 alin.(4) din legea fundamentală a României, separând clar mecanismele bugetare de cele specifice economiei de piaţă, urmate de universităţile private.

S-ar asigura în acest fel o funcţionare sănătoasă a sistemului universitar, prin stimularea concurenţei loiale în care statul trebuie să aibă, în primul rând, un rol de arbitru nepărtinitor. Numai astfel, considerăm noi, se pot crea premise ca universităţile din România să poată intra în Topul 500, evident prin creşterea calităţii actului de învăţământ şi a performanţei.