Parliamentary debates

Domnul Viorel Hrebenciuc:

Domnul Radu Ciuceanu.

Se pregăteşte doamna Mona Muscă.

Nefiind doamna Mona Muscă, se pregăteşte domnul Simedru.

Domnul Radu Ciuceanu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Domnilor miniştri,

Am considerat, dintotdeauna, că apariţia fundaţiilor şi dezvoltarea lor pe teritoriul României, după 1989, este un fapt benefic menit să ne aducă, odată cu stabilirea unor legături directe cu Occidentul, şi prezenţa unor personalităţi cu percepţii de stimă şi încredere în poporul român.

Nu mi-am închipuit niciodată că o fundaţie care are, prin însăşi actul ei de naştere, o echidistanţă obligatorie şi constantă faţă de partide şi curente politice în Ţara românească, unde funcţionează, ar putea să devină canale de influenţă politică directă sau indirectă. Este cazul Fundaţiei Konrad Adenauer, îmbătrânită pe teritoriul României şi cunoscută pentru sentimentele şi atitudinea sa făţişe faţă de PNŢCD.

Dacă respectiva fundaţie şi-a luat, din tinereţe, în România ca partener PNŢCD-ul şi dacă acest partid istoric, cândva glorios, a ajuns în cimitirul elefanţilor, evident că nu-i putem reproşa respectivei asociaţii derapajul acestei formaţii politice. Ceea ce putem însă să-i aducem ca o gravă acuză este faptul că domniile lor, prin comportament şi declaraţii, ne confundă cu o ţară din zona platourilor africane, fără un teritoriu fix şi fără o populaţie stabilă.

Recunoaştem că suntem săraci, după 45 de ani de domnie a bunului plac şi a unei economii deficitare. Din păcate, însă, acum suntem mai săraci şi, ce e mai rău, am uitat să mai muncim.

Înţelegem că nu de plăcere conducerea CNSAS-ului, şi nu e nevoie să dezvolt, poate numai dacă au fost indicaţii subversive a făcut apel la un condominiu cu Fundaţia Konrad Adenauer, în vederea organizării unui simpozion cu tema "Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă", temă grea şi gravă, mai ales acum, când a apărut şi posibilitatea de control asupra personalităţilor politice şi nu numai.

Târgul care presupunem că s-a încheiat suna cam aşa: noi, Fundaţia, vă dăm 70 de milioane pentru organizare, voi veniţi cu comunicările şi oamenii. A mai existat, cu siguranţă, şi un codicil secret pe care, însă, domnul Gheorghe Onişoru, directorul Colegiului CNSAS, l-a înghiţit, bănuim, cu greutate. E o presupunere a mea şi eu îl onorez cu această prezumţie de nevinovăţie. Noi, Fundaţia, vă atragem atenţia, în mod categoric, să invitaţi numai personalităţile agreate, şi, în nici un caz, membri ai PRM-ului. Greşeală fundamentală, pentru cei care au acceptat asemenea troc, cu atât mai mult cu cât simpozionul urma să dezbată teme de ordin ştiinţific, şi nu părelnice opinii politice.

Încă un fapt care mă determină să credem că suntem blestemaţi să facem sluj mereu străinilor bogaţi este că şi CNSAS-ul a contribuit cu o sumă modică la desfăşurarea simpozionului de la Neptun.

Deci, dintru început, sesiunea de comunicări a început cu stângul şi ne-a adus nouă, bătrânilor, gustul amar al directivelor secrete de partid care ordonau şi controlau, nu departe de momentul acesta, orice manifestaţie ştiinţifică, fie ea şi o şedinţă de seminar studenţesc.

Vineri, 5 octombrie, m-am deplasat la Neptun, fără a şti, însă, dedesubturile ignobile ale pseudosimpozionului organizat, din păcate, de o instituţie căreia personal i-am pus bazele, teoretice şi legale, în primul Parlament al României. De ce să nu o spun în public, m-am dus ca acasă, având, printre tinerii cercetători, foşti studenţi, la a căror temă Institutul naţional pentru studiul totalitarismului al Academiei Române a contribuit prin zecile de volume editate de noi. Am ascultat cu atenţie, ba chiar cu emoţie, comunicările tinerilor cercetători, băieţi şi fete, fundate pe o cercetare meritorie.

După prânz, s-a făcut cunoscută prezenţa a două personaje care au o contigenţă relativă cu domeniul cercetării istorice. După o excelentă analiză multidisciplinară a celei mai puternice organizaţii paramilitare anticomuniste a cercetătorilor Laura Stancu şi Liviu Burlacu, s-au ridicat obiecţii de către cele două personaje cantonate în zona insuficienţei documentare, dar şi a unei tendinţe ajunsă în modă în ultimul an, de minimalizare şi terifizare a rezistenţei anticomuniste române împotriva ocupanţilor sovietici şi a năimiţilor săi.

Pseudoargumentele erau atât de hilare, încât, într-o atmosferă de profesionalism, s-ar fi râs de s-ar fi spart geamurile. Pentru amuzament şi informaţie, se incrimina rezistenţa română, care ştim în ce condiţii cumplite s-a dezvoltat, că nu a ajuns la înălţimea rezistenţei franceze, în timpul celui de al doilea război mondial, sau sârbe, ignorându-se că, numai într-o singură zi, franctirorii francezi primeau material de război, muniţie şi armament pentru un batalion întreg.

Celălalt literator în istorie, partizan, şi el, al epurării rezistenţei române, îşi aduce aminte de traiul suficient al său pe plaiurile Sloboziei, prin '52, când urechile sale erau ferite de zvonuri, cum că la Canal mor zeci de mii de oameni, au murit 70000, şi în munţi sunt sute de luptători. În replică, mi-am manifestat nedumerirea faţă de ignoranţa totală, voită, o spun acum, a antevorbitorilor.

Cândva, cu câţiva ani înainte, la Varşovia, asistasem la o temă asemănătoare, dar câtă deosebire! cu câtă smerenie şi respect se cinsteau cei care, cândva, au luptat pentru Polonia. Ei nu mai erau categorisiţi ca fiind patetici şi faptele lor o deriziune.

În final, le-am spus tinerilor că această minoră rezistenţă românească a fost în stare, fără ajutor străin, să înfăptuiască o adevărată revoltă în capitala banilor, la Craiova, în '44, unde şi-au pierdut viaţa atât de mulţi ocupanţi sovietici, încât a fost necesară intervenţia unei divizii de NKVD comandată chiar de locţiitorul lui Beria, generalul Serov, după ce, în aceeaşi toamnă, fusese aruncat în aer, vă rog să reţineţi, Comandamentul sovietic la Braşov. Şi poate am mai spus şi despre cele peste 150 de formaţii paramilitare din Banat şi Bucovina.

În sprijinul afirmaţiilor mele, a venit, ce-i drept, după ce am plecat eu, fata martirului profesor Gheorghe Brătianu, care a luat cuvântul scurt şi la obiect: "Se poate nega o revoluţie, dar nu se poate nega existenţa morţilor". Totul a fost în zadar, întrucât lipsea înţelegerea şi mai ales, zic eu acum, buna-credinţă.

Am plecat cu senzaţia că am trăit un sacrilegiu. Ce popor îşi poate permite ca să-şi ignore propria istorie şi să-şi îngroape eroii în rigolele rizibilului?!

Şedinţa a continuat după plecarea mea şi atunci doamna Sabina Haberzach, din partea Fundaţiei Adenauer, a comunicat asistenţei un lucru uluitor şi de domeniul inconştienţei: ambasadele ţărilor Uniunii Europene la Bucureşti şi fundaţiile europene din România au hotărât să nu mai colaboreze cu membrii PRM şi să nu-i mai invite la diverse manifestări. nici mai mult, nici mai puţin! Ea a mai adăugat faptul că deputatul PRM Radu Ciuceanu a fost invitat să părăsească sala în care se desfăşurau lucrările simpozionului. Mai mult decât atât, doamna Haberzach a afirmat că s-a împotrivit, de la început, ca Radu Ciuceanu să ajungă la simpozion.

Senin, preşedintele CNSAS-ului a spus că domnul Radu Ciuceanu nu s-a aflat pe lista de invitaţi şi a venit după ce a auzit din presă despre simpozion. Şi, ca să fie bomboana pe colivă, doamna juristă de care am pomenit a adăugat: noi colaborăm foarte bine cu partidele democratice şi mai ales cu cele care au dus România, cuvintele noastre, "în fundul prăpastiei".

Şi acum să le luăm la rând. De unde până unde, ambasadele Uniunii Europene, în cor, i-au dat mandatul doamnei Haberzach? Domnia sa nu cunoaşte alfabetul elementar diplomatic, nu ştie că o ambasadă este reprezentată, în ţara acreditată, numai de şeful ambasadei sau de purtătorul de cuvânt abilitat. Cât despre fundaţiile europene din România, au căzut chiar toate de acord s-o aibă ca port-parole pe domnia sa? Chiar nu i-a şoptit nimeni la ureche că Partidul România Mare este un partid parlamentar şi, din întâmplare şi spre mâhnirea multora, este a doua forţă, ca număr, în România? Cât despre invitaţia de a părăsi sala, poate a făcut-o când eu traversam Dunărea! De ce domnia sa nu a avut curajul să mi-o spună în faţă, dacă tot ne aflăm şi chiar afirmăm că suntem seduşi de democraţie? În ceea ce priveşte împotrivirea sa de a participa la simpozion, ar fi bine să se pună de acord cu celălalt organizator care afirma că eu nu m-am aflat pe lista de invitaţi şi, din întâmplare, auzind din presă, m-a dus vântul la Neptun, ca să fac parte din cei care au avut comunicări.

Pe cât de multe minciuni, pe atât de mare nesăbuinţa: cum poate să-şi imagineze doamna Haberzach că ar putea da afară dintr-o sesiune de comunicări ştiinţifice pe un luptător din rezistenţa armată antibolşevică şi vicepreşedinte al Fundaţiei luptătorilor din rezistenţa armată anticomunistă din România şi umil director al unui institut al Academiei Române?! Poate că domnia sa nu a înţeles poporul român, în demnitatea care i-a mai rămas.

Am, aici, poate şi un îndemn cu semn de întrebare: oare Ministerul Public nu se poate autosesiza, atunci când este insultat un cetăţean de rând al României?

Vă mulţumesc.

Domnul Viorel Hrebenciuc:

Mulţumesc, domnule Ciuceanu.