Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Domnul Vekov Carol Ioan:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor,

Rostul intelectualilor, inclusiv al deputaţilor, este acela de a percepe, de a surprinde şi de atrage atenţia asupra acelor fenomene pe care le consideră că ar fi semnificative pentru existenţa cetăţenilor, pentru existenţa ţării. După perceperea acelor fenomene, pe care le consideră demne de reţinut, rolul deputaţilor ar fi acela de a le interpreta şi de a găsi modalităţile de îmbunătăţire, de schimbare a stărilor de fapt. Săptămâna trecută, într-unul din marile cotidiene a apărut o ştire pe care o considerăm că este, pentru a nu ştiu câta oară, un semnal de alarmă în ceea ce priveşte statutul social al cadrelor didactice, fie ele de orice fel.

Articolul în cauză a relatat despre faptul că un profesor, pentru ca să poată trăi decent şi pentru ca să-şi poată întreţine familia, în timpul său liber transportă cu maşina pe cei care îi solicită acest lucru, adică este taximetrist. Cineva ar putea zice, poate chiar mai mulţi, ei şi, sau şi ce dacă! Aparent nu este nimic de detestat, ori de criticat în aceea că cineva mai adună nişte bani pentru familie şi, desigur, aşa este, este un ban câştigat în mod cinstit, ce dacă... Cred şi sunt convins că profesorul respectiv nu practică acea ocupaţie de plăcere, ci de nevoie. Ştiu că vina nu este a lui că trebuie să recurgă la un asemenea mijloc de a spori veniturile familiei, ci a altora. Nicidecum, nu aş vrea ca articolul în cauză sau această declaraţie politică să aibă repercusiuni negative în ceea ce priveşte statutul sau cariera acestui cetăţean, demn de tot respectul, căci sfântă este munca cinstită de zi cu zi care serveşte binele familiei sau al aproapelui sau al socieătţii.

Cred însă că ceva nu este în regulă în societatea noastră. Pentru munca prestată, acest profesor, acest cadru didactic care este asemenea multor mii şi zeci de mii de cadre didactice ar merita ca pentru munca depusă să fie răsplătit în mod corect, aşa cum s-ar cuveni, că şi el îşi face datoria, creşte generaţii de copii, îi învaţă, dar şi îi educă, inclusiv prin exemplul său, demn de tot respectul, atunci când se angajează într-o a doua slujbă.

Numai noi, societatea de azi, noi politicienii şi ceilalţi în cauză nu-şi fac, precum ar trebui, datoria, adică nu-i asigură un salariu care să-i asigure totodată o existenţă demnă, o existenţă respectată de societate, o existenţă care să-i permită să-şi facă datoria, datoria de dascăl, astfel precum trebuie. Să nu fiu înţeles greşit, o clipă nu mă îndoiesc de calitatea muncii de dascăl a acestui profesor. Cel care are simţul datoriei de a face faţă cu cinste obligaţiilor familiare care-i revin, sunt convins că este un bun profesor şi la şcoală. El este, într-adevăr, un profesor care, pe drept cuvânt, poate vorbi despre munca de zi cu zi care înnobilează. Un astfel de om, un astfel de profesor ar trebui să fie respectat şi probabil că este respectat de cei din jur, poate şi sper. Dar cum rămâne cu noi, cei care votăm bugetul? Cei care ştim cum este salarizarea cadrelor didactice de la noi? Cum rămâne cu respectul şi cui i se cuvine acesta? Până când oare îl vor mai respecta cei din jur pe acest profesor? Nu care cumva, peste puţin timp, va dispare acel respect care i se cuvine oricărui dascăl, oricărui om cinstit, cedând locul desconsiderării care vasăzică vai de el şi el îmi zice mie sau copilului meu cum trebuie să trăiască?

Îmi e teamă pentru acest coleg de breaslă, îmi e teamă pentru noi şi pentru societatea noastră care nu reuşeşte să-i plătească şi să-i răsplătească pe slujitorii de zi cu zi ai neamului. Îmi e teamă că dacă nu vom schimba această stare a lucrurilor, învăţământul va fi părăsit de aceşti slujbaşi credincioşi, căci, la un moment dat, viaţa şi familia primează.

Până când îi tot punem la încercare pe dascălii noştri? Până când se crede că pentru lefuri insuficiente se vor achita cu toţii de obligaţia ce-i revine oricărui dascăl? Se înmulţesc semnele care atrag atenţia asupra responsabilităţii noastre în ceea ce priveşte generaţiile de mâine.

De ce nu acordăm respectul cuvenit cadrelor didactice, de ce îi lăsăm să se chinuie şi să-şi facă datoria, căci o fac, în condiţii mai mult decât chinuite? De ce credem că stresaţi de nevoile de zi cu zi, ei îşi vor putea îndeplini menirea? De ce nu le dăm o retribuţie pe măsura rolului pe care şi-l asumă, pe măsura responsabilităţii uriaşe care le apasă, aceea de a creşte, aşa cum trebuie generaţiile de mâine? De ce nu încercăm să schimbăm în bine, precum a fost pe vremuri, statutul cadrelor didactice - fie ele învăţătoare, educatoare sau profesori. Fără acel statut social respectabil, ei nu vor putea fi ceea ce ar trebui să fie, precum în orice societate dezvoltată, un model de comportament, un model de existenţă exemplară?

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.