Parliamentary debates

Domnul Ioan Dumitru Puchianu:

"România sub blestemul apelor - neputinţa autorităţilor, dar şi dezinteresul local sporesc haosul creat de natură"

România a ajuns o ţară în care parcă şi natura nu mai ţine cu noi. Pe lângă toate problemele pe care le au românii, în ultimii ani şi natura s-a învrăjbit împotriva noastră, parcă pentru a ne pedepsi pentru faptele neştiute pe care le-am săvârşit. Anul trecut ne-am lovit de două ori cu valurile inundaţiilor, apoi au urmat zăpezile, apoi alunecările de teren, şi acum din nou inundaţiile.

Lăsând deoparte bâlbâiala şi măsurile uneori populiste adoptate de Guvern, trebuie să recunoaştem, însă, că şi factorii locali sau chiar populaţia nu este deloc pregătită pentru astfel de situaţii- limită.

Nu vreau să absolv Guvernul de nici o vină, cu toate că, în fond, măsurile de apărare împotriva inundaţiilor ar fi trebuit să facă parte dintr-o strategie pe termen lung pe care guvernele anterioare erau datoare să o stabilească, nu numai acest Guvern, care este în funcţie de un an de zile.

Doresc însă să vă atrag atenţia asupra unor alte aspecte, care, aşa cum suntem prinşi în dramatismul momentelor, de multe ori ne scapă, voit sau nu.

Un element important în astfel de situaţii îl reprezintă populaţia locală, adică exact cei loviţi de furia naturii, or, la acest capitol stăm extrem de prost. Nu este admisibil să vezi localnicii cum stau la marginea drumului şi dau sfaturi, în vreme ce trupele de jandarmi sau militari ridică diguri din saci din nisip sau salvează cu mijloace improvizate ce mai poate fi salvat.

Nu mă refer la bătrâni sau la copii, ci la oameni în toată puterea, care se mulţumesc să stea şi să privească cum casa vecinului din vale este luată de ape şi sunt mulţumiţi că gospodăria lor este pe deal. Se pare că solidaritatea umană este pe cale de dispariţie în România şi asta este îngrijorător.

Mulţi dintre dumneavoastră sunteţi din judeţe sau zone afectate de inundaţii şi mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, mai bine decât mine, că majoritatea acestor locuinţe luate acum de ape nu sunt construite în ceea ce se numeşte "vatra satului", ci pe terenurile foste agricole de la margine şi care au fost cunoscute dintotdeauna ca fiind zone inundabile.

După 1989, din lipsă de alte posibilităţi, mulţi şi-au construit case pe terenurile agricole retrocedate, şi acum consecinţele se văd. Durerea lor este şi durerea noastră, dar să fim totuşi un pic realişti: nu statul are datoria de a avea grijă de averea fiecăruia, aşa cum nu are obligaţia de a reconstrui casele dărâmate şi gospodăriile distruse. Statul poate avea eventual numai o datorie morală, nu şi una materială, pentru că în astfel de situaţii întreg poporul este cel care participă la reconstrucţie.

Mă văd obligat din nou să scot în evidenţă rolul, uneori negativ, jucat de mass-media în aceste momente. Ştim că se caută drama, se scoate în evidenţă durerea şi disperarea celor loviţi de furia naturii, şi din păcate numai rareori se difuzează materiale obiective, de parcă astfel de materiale, luate "la rece", ar ştirbi cu ceva din dramatismul real al momentului.

Vă aduceţi aminte de sinistraţii din Timiş din anul 2005? Au fost strămutaţi în locuinţe provizorii şi în corturi militare până s-a potolit urgia. Şi dau interviuri la TV că sunt nemulţumiţi că nu e apă caldă, să se poată spală zilnic, sau ca Guvernul nu ia măsuri să fie refăcute casele.

Sau de sinistraţii care după ce Guvernul le-a refăcut casele se plângeau că nu au geamuri termopane? Vă mai aduceţi aminte de tinerii care pescuiau peştele ce scăpase din iazuri după creşterea apelor, în vreme ce soldaţii se chinuiau să refacă digul rupt?

Sper şi ştiu că acestea au fost şi sunt exemple singulare, dar care pătează sentimentul de solidaritate umană. Nu vreau să fiu înţeles ca un cinic, ci vreau doar să vedem lucrurile obiectiv şi mai ales să transmitem locuitorilor acest îndemn la solidaritate locală, ei fiind primii şi cei direct interesaţi în salvarea lor de moment.