Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Domnul Radu Vasile Roşca:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Intervenţia mea se referă la integrarea României în NATO - un succes al clasei politice româneşti.

Generaţia mea a aflat despre NATO ca fiind balaurul cu şapte capete, născut cu dorinţa nestrămutată de a ştangula socialismul victorios şi a încerca să impună la oraşe şi sate capitalismul în putrefacţie.

Trăim ziua în care steagul NATO flutură pe cel mai înalt catarg oficial al României, iar drapelul nostru naţional se află desfăşurat la sediul Organizaţiei Nord-Atlantice din Bruxelles.

Istoria a vrut astfel.

Văd în această spectaculoasă schimbare de situaţii, mai multe posibile surse de reflecţie şi învăţăminte.

NATO numără în prezent 26 de state şi are în capătul coloanei cea mai puternică forţă militară a lumii - Statele Unite ale Americii. Arsenalul militar de care dispune şi potenţialul de concepţie şi acţiune defineşte NATO drept garantul echilibrului planetar, factorul de supremă autoritate în supravegherea existenţei pe Terra, vectorul acreditat să impună reguli în lumea în care trăim.

A te afla sub umbrela NATO înseamnă, înainte de orice, şansa de a aspira la linişte, pace şi înţelegere cu alte state şi alte popoare, aproape sau departe de casa ta. Înseamnă, s-o recunoaştem, să poţi să reduci din grijile furnizate de siguranţă, insecuritate şi spaimă şi să câştigi în siguranţă şi securitate, să abandonezi frisoanele, spaime proprii celui aflat în bătaia vântului.

Ne-am aflat în bătaia vântului de atâtea ori în istorie. Cronicarii şi scriitorii au trudit îndelung pentru a consemna dramatice situaţii în care, lipsiţi de protecţia celor puternici, a trebuit să acceptăm gesturile pline de cruzime ale altora, puternici şi ei, dar mai ales convinşi că îţi poţi călca în picioare după propria voie sentimente, simţ naţional, teritorii, avuţie, cultură.

În politică, se spune, contează nu prieteniile, ci doar interesele. Ei bine, am simţit pe pielea noastră ce înseamnă falsele prietenii şi felul în care prieteni declaraţi şi-au servit interesele cum au putut mai bine, doar pentru că se ştiau în stare să comande orchestra şi să dicteze regulile jocului. Suntem obligaţi să ne cunoaştem trecutul, dar nu avem dreptul să sacrificăm îndatoririle ce privesc viitorul. Trebuie să ştim de unde ne tragem şi toate prin câte au trecut cei de dinaintea noastră, dar să nu uităm că toţi cei de după noi ne vor cântări meritele doar în raport de câte am reuşit să facem în a le limpezi gândurile şi a le lumina calea, într-o lume strivită de evoluţii dramatice, globalizată şi prin aceasta greu de cuprins şi dirijat, imprevizibilă, provocatoare de interogaţii, dileme, incertitudini.

Am putea cădea sufocaţi în euforia ştergerii de pe harta zidului Berlinului, de eliminarea de pe chipul zilei de azi a zâmbetului siberial al războiului rece, de dezagregări neaşteptate în sfera puterilor dominante - vezi dispariţia de pe harta URSS - am putea cădea, spunem, în erori de calcul, judecăţi pripite, urmate inevitabil de sentinţe facile.

La ce ne mai trebuie armata?, se întreba cineva, când războiul se terminase. Documentele de pace îşi ocupaseră locul în ramă, iar bubuitul tunurilor se putea asculta doar în filmele de epocă. S-a văzut, cu timpul, cât de grăbit erau croite ecuaţiile momentului. Clepsidra a cernut în linişte şi consecvent evenimente capabile să ne tragă de mânecă, pledând pentru precauţie şi înţelepciune în toate câte ţin de existenţa noastră. Şi, ca şi cum sfaturile venind dinspre prieteni cu privire la nevoia de a sta cu mâna streaşină la ochi, oricât de calme ar părea dimineţile de vară, pentru a simţi pericolele ce te pândesc, iată-ne izbiţi în încrederea noastră, călcaţi cu forţă şi insolenţă de personajul căruia nu-i cunoaştem chipul decât pe apucate: terorismul.

Ziua de 11 septembrie 2001 reprezintă bătaia de clopot spre care ne întoarcem capul toţi locuitorii planetei, ca şi cum din ceruri ar coborî un semnal avertizor al destinului. "Nu vă credeţi niciodată în siguranţă!" sunau lugubru, traversând meridiane şi paralele, evenimentele care au ras de pe hartă blocurile World Trade Center din inima New York-ului.

Câte ni s-au întâmplat de atunci încoace nu înseamnă decât stări alotropice ale aceluiaşi fenomen esenţialmente respingător şi condamnabil - terorismul.

Ce să căuătm în NATO? ce pericol ne mai paşte?

Şi, totuşi, a învins punctul de vedere tulburător de realist şi de bine venit. suntem în NATO! avem, deasupra capului, un acoperiş angajat să ne apere şi să ne izbăvească de cel viclean, indiferent de numele din buletinul de identitate.

Avem, prin dreaptă judecată, şi obligaţia de a face posibilă funcţionarea aparatului chemat spre noi pentru a ne proteja, o dată cu prezentul nostru şi viitorul copiilor noştri.

Să salutăm, aşadar, reuşita clasei noastre politice care şi-a pus semnătura pe acest traseu ce leagă ziua în care vedeam în NATO un individ cu satârul deasupra capului şi ziua de azi, când deasupra noastră stă desfăşurat, alături de tricolor, steagul NATO.

Să le adresăm, aşadar, un cuvânt de bine tuturor celor care au făcut posibilă această oră care bate încurajator în istoria României.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.