|
Domnul Costache Mircea: Mulţumesc, doamnă preşedintă de şedinţă. Declaraţia mea de astăzi este una apolitică şi se numeşte "Amintiri din studenţie". Stau câteodată şi îmi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, prin anii '70, când am început, drăgăliţă Doamne, a mă ridica student la umanioarele din Bucureşti, oraş mare şi vesel, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu muncitori harnici, ce se grăbeau dimineaţa la lucru, care ştiau a petrece, dar şi a construi, de vuia Capitala de uzine în toate părţile. Şi, Doamne, frumos era pe atunci, când eram coleg de cameră cu Kővesy Szolt, maghiar din Petrila, cu Peter Gancz, evreu maghiar din Sighetul Marmaţiei, cu Feizi Erdal, turco-tătar din Cobadin - Constanţa, cu Gőbel Hans, sas din Şona, Braşov, cu Boghiţă Emilian din Drăgăneşti Olt. Condiţiile din cămin erau bune, masa ne era îndestulată, iar colegii şi colegele de pe la alte facultăţi erau de-a pururea în petrecere cu noi. Şi, întrucât UDMR-ul nu exista pe atunci, ca să cultive dispreţul faţă de majoritate, separatismul etnic şi alte aberaţii inumane şi antieuropene, noi eram veseli ca vremea cea bună şi şturlubatici şi copilăroşi ca vântul în tulburarea sa. Toate ne mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a noastră! Dar a venit anul 1990, a apărut în România UDMR-ul şi praful s-a ales de pacea interetnică şi de liniştea noastră. Unde sunteţi, azi, voi, Szolt, Peter, Erdal, Hans, să le spuneţi autorilor infamului proiect al Statutului minorităţilor cum mâncam noi cu toţii bunătăţi specifice fiecăruia pe la sărbători, cum luam împreună "prânzul de la 12 noaptea", în sesiune, cu slănină la frigare stropită cu vin roşu de la actualul "extremist" Costache, cum ne aducea Szolt provizii culese de la Cantina Grozăveşti, cum beam pălincă de la Sighet, adusă de Peter Gancz, cum mâncam afumături de la Gőbel Hans ori cum îl şantajam pe Feizi Erdal să recite versete din Coran pentru o ţigară. Până şi neamţul Hans cel grăsun şi roşcovan era nevoit să facă zeci de flotări pentru o ţigară mai bună sau pentru o cafea naturală. Cu ochii în lacrimi văd azi cum hoardele unor îmbuibaţi care ne-au prădat avuţiile râvnesc pe faţă şi la teritoriile noastre, tulburând sfânta pace sădită de cuvântul lui Dumnezeu între oameni şi popoare. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor numi! Dar cu aceia care ne alungă copiii din şcoli, care îi prigonesc pe români de la casele lor, care l-au schilodit pe Mihăilă Cofariu, care jefuiesc codrii Harghitei şi Covasnei, cocoţându-se în topul multimilionarilor în dolari şi în euro, cu aceia care ne tot pârăsc pe la înaltele porţi străine, semănând numai ură şi vrajbă, Doamne, cum rămâne? Ei ai cui fii sunt? Ce trebuie să fac eu, ca şi copiii mei să-şi poată aminti, din tinereţea lor, clipe de pace şi armonie cu toate seminţiile lăsate de Domnul pe pământ, aşa cum îmi amintesc eu azi, cu proiectul criminal al fărădelegii minorităţilor pe masă? Ce trebuie să fac eu, ca să poată şi ei spune cândva: "Doamne, frumos era pe atunci!"? Mulţumesc.
|