Parliamentary debates

Doamna Marioara Nistor:

"Dizabilităţile statului român!"

În fiecare an, la 3 decembrie este marcată Ziua internaţională a persoanelor cu dizabilităţi. Data a fost stabilită în 1992, de Adunarea Generală a ONU, pentru a motiva populaţia să înţeleagă efectele dizabilităţilor şi pentru a combate discriminarea. ONU doreşte ca întreaga lume să devină mai responsabilă în ceea ce priveşte integrarea persoanelor cu dizabilităţi. Conform unui raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aproximativ 15% din populaţia lumii suferă de un handicap. Din nefericire, oamenii cu dizabilităţi, mai ales cei cu probleme de comportament, sunt deseori marginalizaţi de ceilalţi.

Este evident că cei mai grav afectaţi de această discriminare sunt copiii. În mod firesc, ei nu înţeleg faptul că sunt diferiţi de marea majoritatea a populaţiei. Nu pot să ţină pasul cu cei de vârsta lor, înţeleg şi se exprimă mai greu. Pentru a-i ajuta pe aceşti copii, dar şi pe adulţii cu probleme, anual sunt demarate zeci de proiecte de sensibilizare, mii de persoane cu dizabilităţi participă la întreceri sportive şi activităţi culturale, pentru a arăta semenilor că pot fi şi ei integraţi în societate.

În România trăiesc aproximativ 700.000 de persoane cu handicap. Doar 12,6% sunt însă active pe piaţa muncii. Restul depind de banii statului. Acestora, mai ales dacă au probleme grave, li se adaugă însoţitorii, încă 135.000 de persoane.

Din păcate, constatăm în fiecare zi că statul român încă este surd, orb şi mut la nevoile celor cu dizabilităţi. Consider că trebuie să înscriem statul român pe lista celor care au nevoie de asistenţă socială şi să-i rugăm pe cei care au experienţă în a lucra cu persoane cu dizabilităţi să-i acorde consiliere de specialitate! Cu siguranţă, nu va primi după cum dă acum, ci va fi onorat cu servicii sociale integrate, va fi evaluat şi încadrat în gradul corespunzător, va primi informaţiile necesare privind oportunităţile de angajare, i se va înlătura percepţia negativă privind abilităţile şi capacitatea de muncă, lipsa accesibilităţilor şi teama, nerealistă, că îşi va pierde indemnizaţia de handicap odată cu ocuparea unui loc de muncă, dar şi teama de atitudinea negativă a colectivului de muncă.

Ce să-i mai oferim bietului şi problematicului stat român?! Extinderea evaluării complexe a persoanelor cu handicap cu evaluarea abilităţilor fiecărei persoane, stabilirea obligatorie pentru fiecare persoană a capacităţii de muncă şi a unui plan de orientare şi formare vocaţională. Abia atunci poate vom şti că ei, statul şi guvernul, sunt pe cale să-şi recapete vederea, auzul şi glasul.

Cele mai cordiale şi sincere felicitări din partea mea acelor persoane care reuşesc zilnic să treacă peste problemele fizice, celor care îşi înving temerile şi demonstrează că o dizabilitate nu le poate bara calea de a se integra în societate. Îi felicit pe românii cu astfel de probleme pentru succesele pe care le înregistrează la locul de muncă, în domeniul artistic şi cel sportiv şi, mai ales, îi felicit pentru că ştiu să-şi trăiască viaţa din plin, aşa cum numai un caracter puternic şi un suflet ales ştie şi poate să o facă.

Respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilităţi nu se realizează numai prin mesaje frumos concepute şi gesturi ocazionale la ocazii aniversare, precum ziua de astăzi, ci prin politici şi reforme corecte, prin atitudini şi responsabilitate.

Persoanele cu dizabilităţi au nevoie nu doar de compătimire, ci şi de solidaritate, sprijin, acceptare, dragoste şi, mai ales, respect. Din partea noastră, a tuturor, şi mai ales din partea statului "ocrotitor"!