Parliamentary debates

Domnul Florin-Costin Pâslaru:

"Copiii instituţionalizaţi!"

Integrarea socială a copiilor instituţionalizaţi continuă să constituie una dintre cele mai delicate probleme căreia societatea românească nu a reuşit să-i găsească un răspuns adecvat.

De obicei, oamenii îi văd ca pe copii orfani de care le este milă. Însă copiii instituţionalizaţi întâmpină multe alte probleme, majoritatea apărute din cauza despărţirii de familie.

Tânărul care trăieşte experienţa instituţionalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalităţii, modificându-şi simultan sentimentul propriei identităţi şi modul de a-i percepe pe ceilalţi. De obicei, cele mai multe probleme care apar la copiii din centrele de plasament sunt lipsa de adaptabilitate, de autocontrol, apatia, indiferenţa. De asemenea, adaptabilitatea lor socială este redusă, din cauza mediului închis în care trăiesc şi există o anumită rigiditate în relaţiile sociale, absenţa sentimentului social. Se întâlnesc frecvent la astfel de copii şi comportamente antisociale şi delicvente. Adesea nu ştiu să practice o meserie.

Ei reuşesc în mică măsură să se dezvolte într-un grad de normalitate acceptabil şi să învingă condiţiile nefavorabile. Pentru integrarea socială a acestor copii se impune ca întreaga societate civilă să fie mai receptivă, iar orfanilor să le fie acordată mai multă atenţie. Etichetaţi de către societate ca fiind din casa de copii, ei poartă acest stigmat întreaga viaţă.

Locul copilului este în familie şi comunitate, iar plasarea lui într-o instituţie, în urma unor circumstanţe, trebuie să devină o ultimă soluţie, cu statut temporar, până la depăşirea situaţiei de dificultate, prin găsirea unei oportunităţi permanente, ce ar asigura protecţia copilului, oferindu-i modele de urmat în viaţa de adult. Cu regret, în realitate, instituţiile au devenit nişte "depozite" pentru mii de copii, iar instituţionalizarea, oricât de bine intenţionată, influenţează totuşi negativ asupra dezvoltării intelectuale, fizice, emoţionale şi sociale a copilului. Cu cât vârsta copilului este mai mică şi perioada de instituţionalizare mai mare, cu atât efectele, consecinţele instituţionalizării sunt mai grave în plan psihologic şi social.

Practica dovedeşte că alternativele la instituţionalizare (adopţia, încredinţarea, asistenţii maternali) sunt o soluţie pentru copiii de până la 10 ani. Tinerii adolescenţi continuă, însă, să reprezinte categoria cea mai vulnerabilă. Mulţi dintre aceştia şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii în instituţie. Adeseori legătura lor cu familia s-a pierdut. Lumea de dincolo de centrul de plasament îi sperie. La 18 ani ei trebuie să părăsească instituţia, fără a avea un minimum de condiţii şi abilităţile necesare pentru un trai independent.

După ce părăsesc centrele de plasament, ei ajung direct în stradă. Tinerii nu au un acoperiş deasupra capului, nu au un loc de muncă şi cel mai grav, nimeni nu se mai interesează de soarta lor.

Rezolvarea problematicii specifice tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a copilului trebuie să constituie o prioritate pentru noi toţi, pentru că integrarea în societate a acestor tineri reprezintă elemente esenţiale pentru reducerea excluziunii sociale şi pentru ajungere la creştere durabilă a oricărei societăţi.

Chiar dacă Legea nr.116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale le garantează acestora accesul la o locuinţă, la un loc de muncă sau educaţie, aceşti copii se confruntă cu foarte multe lipsuri. Nu sunt pregătiţi pentru plecarea din centru şi nici pentru momentul care urmează după aceea. Când părăsesc centrul, ei nu au acoperite nevoile de bază, ci trebuie susţinuţi în continuare.

Tinerii proveniţi din astfel de centre îşi găsesc cu greu un serviciu. Pe fondul deprecierii continue a situaţiei economice, creşterea şomajului afectează cu prioritate tinerii. Pentru tinerii din instituţii lipsa unei calificări sau slaba calificare fac extrem de dificilă găsirea unui loc de muncă.

Sentimentul de dependenţă pe care îl creează instituţionalizarea de lungă durată, precum şi o insuficienţă de cunoaştere a aptitudinilor, o autoevaluare greşită, de cele mai multe ori cu tendinţe de subapreciere, sunt premisele favorabile care duc la o integrare socio-profesională greoaie a tinerilor ce provin din centrele de plasament sau, uneori, chiar la eşec social.

Situaţia descrisă obligă la asigurarea de condiţii optime pentru dezinstituţionalizare, pentru crearea şi dezvoltarea unor aptitudini pentru o viaţă independentă şi inserţia socială a acestor tineri.