Parliamentary debates

Doamna Daniela Popa:

Urmează domnul deputat Arpad Ándrás Antal, Grupul parlamentar al UDMR.

După dânsul urmează domnul deputat Ioan Ţundrea, Grupul parlamentar al PUR.

Domnul Antal Arpad-Ándrás:

Mulţumesc.

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Aveam 14 ani şi eram elev în clasa a IX-a când Ion Iliescu a devenit reprezentantul comunismului cu faţă umană şi, totodată, şi a schimbării în România. Manifestaţiile studenţeşti, evenimentele tragice din Târgu-Mureş, Piaţa Universităţii, mineriadele le-am trăit în direct, astfel încât aversiunea faţă de comunism a venit natural.

M-am format exact în perioada în care dispreţul faţă de această orânduire era un stindard. E drept, pentru unii. Adică pentru cei care au trecut prin toate chinurile pe care comunismul le-a reprezentat: teroare, securitate, promovarea nonvalorilor şi nu în ultimul rând, ceea ce am simţit şi eu: întuneric, asimilare etnică, foame, "Cântarea României".

Ajungând student, am aflat că acelaşi Iliescu a participat la desfiinţarea Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj. Aşa că am început să urăsc tot ceea ce însemna comunism, fie că era vorba de cel de sorginte stalinistă, fie că era de unul de filiaţie gorbacioviană. Iar Iliescu devenise reprezentantul cel mai pur al unui comunism special, unul nenumit dar practicat.

Anii, modificările de nume, alegerile, oamenii tineri apăruţi prin preajma lui nu au schimbat nimic. I-am băgat pe toţi în aceeaşi oală. Să lucrezi, să asculţi sau să votezi cu Iliescu mi se părea a fi deja o chestiune de atitudine faţă de însăşi comunismul. Practic, cu acceptarea acestuia, cu învăţăturile, valorile şi metodele sale.

Cu toate că nu aveam nici un câştig direct, anunţul debarcării lui Iliescu m-a făcut fericit. Joi noaptea, târziu, am simţit sincer că am scăpat de o povară, o cocoaşă pe care o căram de 15 ani fără să-mi dau seama. Pentru că după ce a trecut euforia anilor '90, am devenit mai blazat, am început să accept faptul că acestui cuvânt - revoluţie - îi stă bine între ghilimele şi că este firesc ca ţara să fie condusă tot de aceeaşi comunişti şi securişti.

M-am obişnuit şi cu faptul că Iliescu devenise omniprezent şi că întreaga scenă politică românească se raporta la el. Privindu-l ca un dat al istoriei şi sorţii acestui colţ de Europă, am reuşit să spun de câteva ori, în situaţii punctuale, chiar că mi-e simpatic. Ajunsesem şi eu la înţelepciunea populară care zice: "Dă-mi, Doamne, putere să îndur ceea ce nu pot schimba!"

M-am trezit însă într-o seară cu ecranele pline de adevăratul Iliescu. Omul educat într-un sistem a dat măsura capacităţii sale. Am analizat, ca sociolog, ceea ce a făcut Iliescu în anii de după revoluţie. Toate campaniile de comunicare, toate învârtelile politice, toate manipulările cu Miron Cosma, toate extrase sau rezumate ale manualelor de propagandă leninistă şi stalinistă.

Reprimat timp de 15 ani, comunistul, activistul a irupt cu toată forţa cu care explodează un abces. Cred că fără Iliescu, România intră în Europa un pic mai curat. Era o obligaţie morală, un capitol moral de negociere încheiat în ceasul al XII-lea faţă de valorile comunităţii europene, cu doar câteva zile înaintea semnării tratatului de aderare, iar eu, ca şi mulţi alţii, de vârste apropiate de mine, am scăpat de o povară, de o povară a unui trecut pe care abia acum îl consider încheiat.

M-aş bucura ca domnul senator Iliescu să-şi facă un partid propriu, nu pentru că vreau să se rupă P.S.D.-ul, ci pentru a vedea, aşa cum spuneam, cine mai votează azi Ion Iliescu, cine mai crede în învăţăturile, valorile şi metodele acestuia. Ar fi o ultimă mare satisfacţie, cea a relevării tuturor care au crezut cu adevărat în comunism, după care voi putea recunoaşte cu mândrie că în '90 am murdărit şi un perete scriind "Jos Iliescu!"

Mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Şi eu vă mulţumesc.