Parliamentary debates

Domnul Ion Mocioalcă:

Iată, a fost şi 1 Decembrie 2003. Un reper de glorioasă Istorie Naţională, pe care toţi românii l-au serbat (sau ar fi trebuit să-l onoreze!) pentru a 85-a oară în acest an.

Nu spun o noutate afirmând că sărbătorirea zilei noastre naţionale a fost marcată, în anii de după Decembrie 1989, de o nejustificată, să-i spunem, sfială. Rând pe rând, anii aceştia de după Revoluţie ne-au readus însă în conştiinţe adevărurile istoriei, abil estompate în anii de totalitarism, pentru a face loc în faţa sărbătorilor comuniste.

Aniversând acest eveniment copleşitor în devenirea României moderne, mulţi prea mulţi români încă mai păcătuiesc, raportându-l adesea doar la momentul apoteotic al desăvârşirii lui, unirea Ardealului şi a Banatului cu Ţara, şi lăsând nemeritat în penumbră întregul an eroic 1918, cu celelalte două superbe etape ale reîntrupării României - unirea Basarabiei cu Patria Mamă (9 aprilie 1918) şi apoi a Bucovinei (28 noiembrie 1918).

Nu reuşim îndeajuns să cuprindem complexitatea acestui demers nobil, în care, acum 85 de ani, ne-am găsit un ţel comun şi ne-am aflat ca fraţi buni, toţi, fără excepţie: social-democraţi, ţărănişti, liberali, impresionante mase populare, cu uriaşa lor forţă şi, încă văduvită adesea de nepieritoare merite în Marea Unire, Armata Română.

Solemnitatea clipelor de rememorare, invocarea sacrificiului înaintaşilor noştri pentru ca azi România să existe, întreagă cât ne-au permis vitregiile vremurilor, nu este demagogie, nici van şi găunos spirit patriotard!

Cu stupoare şi, am convingerea, cu îndreptăţită indignare, ieri, de ziua noastră cea mai însemnată, posturi private de televiziune naţională au arătat întregii naţii, după emoţionanta manifestare de la Arcul de Triumf din Bucureşti, o altă "manifestare", care s-a dorit originală: mânând o căruţă zdravănă cu doi cai bine hrăniţi şi în care se aflau mai mulţi, să le spunem, lăutari, Mircea Dinescu. Poetul? Omul de afaceri? Demnitarul? Măscăriciul? Cum să-l numim? În zarvă de tobă de bâlci, scălămbăindu-se ca un vechil beat, dirijând nişte zdrahoni cu pălării de paie, cu boruri mexicane, care lălăiau un cântec deochiat, de mahala... Şi aceasta în imediata apropiere a Arcului de Triumf, pângărind acest adevărat altar al jertfei pentru Patrie, pe sub care trecuseră mândri şi demni oştenii noştri, feciorii ţării, doar cu puţin timp în urmă, dând solemn onorul eroilor Reîntregirii! Cu tupeu de neam prost, Dinescu declara reporterilor că protestează astfel împotriva demagogiei patriotarde, opinând că la sărbătoare oamenii trebuie să se distreze!

Cum să se distreze? Batjocorind solemnitatea unei asemenea manifestări ca aceea a Onorului? Persiflând sentimentul naţional?

Iată, aşa se dă apă la moară intrigilor şi frământărilor pentru toţi, în văzul unei naţii stupefiate.

Noi toţi, sute de mii de cetăţeni români care au asistat cu religiozitate la manifestările aniversare de la Alba-Iulia, dar şi în toate oraşele României, găsind prilej fericit de concordie şi de nouă hotărâre de a ne reînălţa patria acolo unde îi este locul, noi suntem demagogi şi patriotarzi! Patrioţi ar fi Mircea Dinescu şi lăutarii lui de la moşie! Ce patrie slujeşte Dinescu?.

O fătucă de pe bulevardele Capitalei declară unui reporter TV că îi e milă de soldaţi. "Ar trebui să facem sărbătoare vara, când e cald, să nu le fie frig!..." Un tânăr cu aer de şmecher nici nu recunoaşte că ar fi vreo sărbătoare. Sărbătoare este - zice el - când îşi serbează ziua de naştere... Îi place să hoinărească prin Europa. Dar cine îi spune lui, acestui uşuratic, că fără o conştiinţă a propriei identităţi nu va exista niciodată multiculturalitatea europeană, că Europa este un reper unic de spiritualitate, bazată pe spiritualitatea însumată a naţiunilor europene?

Apăsând pe pedala unui populism jenant, oameni care se cred mari (dar nu dovedesc) din conducerea unor partide de opoziţie, cer deja public socoteală pentru sumele cheltuite la sărbătoarea naţională a României. Vezi-Doamne, să fii sărbătorit fără cheltuieli... S-a dat prea multă iahnie de fasole cu cârnaţi din banul public! Nici nu merită să mai comentăm această nedreaptă răutate.

Evenimentul de ieri ne obligă să subliniem câtă importanţă are cunoaşterea temeinică a adevărului nostru naţional, a istoriei României. Să ne regăsim pe noi înşine, să ne recăpătăm încrederea în valenţele şi în potenţialul poporului român de a rezista cu demnitate în mijlocul furtunilor istoriei, de a rămâne el însuşi unit şi dăruit cu abnegaţie patriei comune făurite cu atâtea jertfe.

Doar munca noastră, gândirea noastră pozitivă, sentimentele pe care le avem faţă de România vor fi garanţii pentru un viitor prosper. În Europa vom ajunge doar pe picioarele noastre, abandonând mentalităţile de perdant şi cu o ţinută demnă a tuturor cetăţenilor, indiferent de apartenenţă politică.