Parliamentary debates

Domnul Ovidiu-Ioan Dumitru:

"Ultima suflare a RAFO Oneşti"

În urmă cu mai bine de 25 de ani când spuneam RAFO Oneşti, ne refeream un mare jucător în industria petrolieră din România. Înfiinţată în 1956 cu scopul de a procesa ţiţeiul nesulfuros, aceasta a ajuns să aibă o capacitate de rafinare de 3,5 milioane de tone pe an, destul cât să reprezinte un interes crescut în momentul când, în 2001, s-a decis vânzarea pachetului majoritar. De vândut, aceasta s-a vândut imediat şi, din păcate, aşa cum s-a dovedit mai târziu, RAFO Oneşti, o companie care număra peste 3.000 de angajaţi, s-a înscris de departe în lista privatizărilor îndoielnice şi făcute după ureche de statul român.

În 2009, după mai multe revânzări ale pachetului majoritar de acţiuni, RAFO Oneşti ajunge pe mâna unui oligarh rus, aşa cum s-a întâmplat de altfel cu majoritatea întreprinderilor româneşti din domeniul petrochimic. În 2008, activitatea RAFO Oneşti a fost suspendată pentru un proces de modernizare.

Azi ne uităm cu braţele încrucişate cum un colos al industriei româneşti va fi vândut sub formă de fier vechi. Asistăm, în acest moment, la încă o lovitură dată economiei româneşti, una anunţată de mai bine de doi ani, dar pentru care nu s-a găsit interesul necesar pentru a fi oprită. Deţinătorul actual al pachetului majoritar a anunţat sec, printr-un comunicat de presă, că s-a decis vânzarea activelor şi utilajelor aferente rafinăriei, preţul acestora neputând fi mai mic decât preţul fierului vechi pe piaţa locală românească. Anunţul, cu siguranţă, nu reprezintă un breaking-news pentru Cabinetul Ponta pentru că, dacă ne uităm atent, în ultimii doi ani, au fost vândute pe rând flota de vagoane şi locomotive, mai apoi terenurile şi benzinăriile pe care le mai avea, precum şi rezerva de ţiţei de 42.000 de tone. Acest lucru ar fi trebuit să reprezinte un semnal clar pentru Guvernul Ponta referitor la drumul pe care a luat-o RAFO, acela al dizolvării. Mai mult decât atât, precedente mai există, iar un exemplu îl reprezintă combinatele Mechel, vândute pentru 50 de euro unei societăţi comerciale de apartament. Cu toate acestea, reacţia Guvernului a fost ca şi în trecut: inexistentă.

Victor Ponta, odată orator de meserie, nu a avut până la acest moment nici o poziţie vizavi de această situaţie cu implicaţii majore pentru economia românească. Domnul prim-ministru vorbeşte de crearea de noi locuri de muncă, în timp ce le lăsă să dispară pe acelea existente, caută vinovaţii pentru găurile la bugetul de stat moştenite din trecut, în timp ce asistă pasiv la crearea de noi prejudicii. În tot acest timp, în văzul şi cu acordul guvernanţilor, rând pe rând coloşii industriali se deconectează de la aparatele care doar i-au ţinut în viaţă până acum, nu i-au făcut şi să prospere.