Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Îl invit la microfon pe domnul deputat Olteanu Ionel.

Se pregăteşte domnul Becsek-Garda Dezideriu.

Domnul Ionel Olteanu:

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Iniţiativa ministrului de externe francez, domnul Hubert Vedrine, privind perspectiva admiterii simultane în 2004 a tuturor ţărilor candidate la Uniunea Europeană, sprijinită de Belgia, Italia şi Grecia, a fost urmată de reacţiile sceptice ale unor oficiali europeni şi de preocuparea unor state candidate că, într-o asemenea situaţie, integrarea lor ar putea fi întârziată.

Dincolo de generozitatea cu care încurajează procesele de integrare europeană ale României şi Bulgariei, iniţiativa reprezintă totuşi o recunoaştere a ritmului accelerat înregistrat în acest an de cele două ţări în adoptarea aquis-ului comunitar şi, prin urmare, are, fără îndoială, o bază realistă. Ea se înscrie în contextul conturat de Consiliul European de la Götteborg din iunie 2001 de accelerare a negocierilor cu toate ţările candidate şi de angajamentul privind suplimentarea eforturilor Uniunii Europene pentru sprijinirea corespunzătoare a României şi Bulgariei. De aceea, credem că respingerea de plano a ideii unei extinderi în 12, fără a fi urmată de o dezbatere profundă şi responsabilă la Consiliul European din decembrie de la Laccken, nu ar însemna doar lipsirea României de un orizont cert de aderare, ci şi abandonarea propriilor eforturi ale Uniunii privind o extindere necesară, tocmai pentru că tinde să devină completă.

În absenţa unui calendar de aderare cuprinzând etapele precis determinate, pe baza unor criterii obiective şi riguros aplicabile tuturor, frustrarea românilor va fi legitimată într-un context crucial al construcţiei europene determinat de punerea în circulaţie a monedei unice EURO. Dezamăgiţi, ei îşi vor aminti, de exemplu, că, pentru a fi admisă în Consiliul Europei în 1993, României i-au fost necesari trei ani, în timp ce Sloveniei i-au fost suficiente trei luni, sau poate vor rememora faptul că în 1945 au fost uitaţi în braţele sovieticilor chiar când se puneau primele temelii ale arhitecturii europene.

Retrospectiva extinderilor succesive de la cei 6 la cei 15 parcurse de comunităţile europene către ceea este Uniunea Europeană de astăzi reflectă diversitatea raţiunilor care au motivat adeziunile respective de la considerentele de natură economică la cele privind consolidarea democraţiei interne şi stabilitatea internaţională care, potrivit lui Michel Rocard, par să fie argumentul esenţial al candidaturilor celor 12. Or, având în vedere că România, ca de altfel şi celelalte state membre sau candidate ale Uniunii Europene, trebuie să-şi pună în aplicare reformele în funcţie de structurile normative şi funcţionale ale Europei actuale, dar şi ale Europei de mâine, evoluţia sa este inextricabil legată de o integrare europeană cât mai apropiată şi cât mai efectivă.

Din această perspectivă, desigur că angajamentul nostru reformator trebuie susţinut într-un ritm accelerat, lucru care nu este doar posibil, ci şi realizabil, pentru a nu lipsi de la întâlnirea istorică a ţărilor candidate din 2004.

Cu convingerea că România are nevoie de Europa, dar şi Europa are nevoie de România, în contextul unei ecuaţii, nu doar economică, ci şi politică şi culturală, efortul european va fi, desigur, dublat în mod necesar de cel naţional, pe baza unei voinţe politice şi a unei capacităţi administrative incontestabile ale Guvernului actual.

Chiar dacă aderarea la Uniunea Europeană este percepută la noi mai mult ca o problemă de suflet şi mai puţin ca una de raţiune, percepţia de integrare europeană va trebuie depolitizată, pentru că, prin prisma caracterului său de obiectiv naţional al unui asemenea proces, noi toţi avem nevoie de mai multă Europă în administraţie, în justiţie, în economie, în viaţa de toate zilele.

În fond, deşi clasa politică are o datorie esenţială în accelerarea şi finalitatea acestui proces, integrarea priveşte România profundă, România reală, presupunând reforma statului şi a autorităţilor sale care, trecând printr-o necesară revizuire a Constituţiei, trebuie să vizeze inclusiv schimbarea mentalităţilor şi a practicii sociale. De aceea, credem că România poate traversa etapele către o admitere în Uniunea Europeană în 2004 printr-un efort solidar şi responsabil al tuturor puterilor publice, începând cu Parlamentul, care trebuie să se doteze cu structuri de lucru adaptate acestui obiectiv şi menite să accelereze adoptarea aquis-ului comunitar.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.