Parliamentary debates

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Interpelarea mea de astăzi se intitulează "Televizorul, principala distracţie a copiilor din România".

Un recent sondaj de opinie dat publicităţii de Consiliul Naţional al Audiovizualului a tras un puternic semnal de alarmă pentru societatea românească, dar în acelaşi timp ar trebui să ne pună pe gânduri pe toţi, cei maturi, începând de la părinţi, educatori şi terminând cu legiuitorii.

Buclucaşul sondaj de opinie, evidenţia, fără drept de apel, că privitul la televizor este ce mai frecventă modalitate de petrecere a timpului liber în cazul copiilor. Marea majoritate a acestora, adică peste 90%, se uită la televizor cel puţin 4-5 zile pe săptămână, în timp ce peste 75% se uită zilnic. Odată cu creşterea timpului pe care-l alocă copiii televizorului, scade cel alocat cititului sau practicării altor activităţi extraşcolare (sport, acţiuni culturale, plimbări, jocuri distractive în aer liber etc.). Este tragic că, pe an ce trece, numărul copiilor care citesc cărţi zilnic se află într-o continuă descreştere, multe dintre cărţile citite fiind cele şcolare. Spun că acest lucru este tragic pentru simplul motiv că individul nu-şi poate dezvolta un vocabular consistent care să-i asigure dezinvoltură în susţinerea unei conversaţii obişnuite, dar şi pentru banalul fapt că deşi urmează o şcoală, gradul lui de cultură şi civilizaţie se ridică doar la nivelul noţiunilor şcolare şi acelea în procentul pe care le-a asimilat.

Un alt rezultat al privitului la televizor constă în faptul că tânărul devine singuratic, preferând uitatul la emisiunile posturilor TV în locul integrării în colectivitate, unde spiritul şi iniţiativa personală se dezvoltă ca urmare a interferenţelor părerilor şi ideilor proprii asupra discuţiilor amicale. Mai trist este faptul că foarte mulţi copii preferă să se uite singuri la televizorul pe care-l au în camera lor, evitând astfel şi contactul cu propria familie.

Timpul dedicat televizorului de către copii se apropie de cel al adulţilor şi în acest fel putem spune de pe acum că ştim cum va arăta tipul intelectualului de mâine. Identică este şi preferinţa pentru primele posturi de televiziune, atât pentru copii cât şi pentru părinţi, după care desenele animate deţin interesul copiilor până la ore târzii din noapte, chiar dacă acestea nu au întotdeauna calitatea artistică şi frumuseţea necesară înţelegerii de către micuţi.

Tot privitul la televizor, în cazul copiilor, implică şi creşterea riscului urmăririi emisiunilor cu conţinut negativ, începând de la "banalele" ştiri de la orele 17,00, în care violenţa, băutura şi sexul predomină şi terminând cu reclamele de publicitate la băuturi sau chiar cu vizionarea unor filme erotice, de groază etc.

Sondajul la care m-am referit mai sus a evidenţiat că vizionarea unor astfel de filme începe de la vârste fragede, de 8-12 ani, şi poate cum avem explicaţii veridice pentru gesturile necugetate ale unor adolescenţi teribili care au plătit cu propria viaţă pentru că au încercat să imite acţiuni şi scene vizionate la televizor, majoritatea părinţilor considerând că violenţa din aceste programe reprezintă principala cauză a tragediilor produse.

Impactul programelor de televiziune asupra copiilor este foarte puternic. Lucrul acesta este evidenţiat şi de emisiunile favorite ale puştimii româneşti la ora actuală, precum "Ciao Darwin", "Surprize, surprize", "Vacanţa Mare", desene animate etc., dar şi de vedetele pe care le adoră şi al căror traseu artistic doresc neapărat să-l urmeze: Andreea Marin, Dan Negru, Mircea Radu, Teo etc.

Copilul are încredere în mass-media pentru că el crede că acolo sunt adulţi care au experienţă şi atunci sigur că tot ce spun ei este bine şi frumos. Ei, la vârsta fragedă pe care o au, se află în imposibilitatea de a discerne la ce emisiune se uită şi la ce emisiune nu se uită.

Mai trebuie avut în vedere că foarte mulţi părinţi se absolvă de componenta educativă, fiind preocupaţi de viaţa lor publică şi profesională, lăsând această componentă pe seama instituţiilor formale: grădiniţa, şcoala, astfel că de cele mai multe ori copilul se balansează între mai multe tipuri de atitudini şi comportamente: cel prezent în familie, cel de la şcoală şi cel vizionat pe canalele mass-media.

Părinţii nu conştientizează suficient posibilele manifestări comportamentale care pot apărea peste ani. Când totuşi apar probleme de asemenea natură (nu neapărat fapte antisociale sau penale), se pune întrebarea care este sursa. Fiecare din cei responsabili se va dezvinovăţi spunând că "eu n-am văzut, la mine n-a făcut".

Şi totuşi, a existat un punct de plecare!