Parliamentary debates

Domnul Neviser Zaharcu:

În fiecare an, la data de 14 noiembrie - începând cu anul 2007 - în coordonarea Federaţiei Internaţionale pentru Diabet şi a asociaţiilor afiliate acesteia, comunitatea internaţională celebrează Ziua Mondială a Diabetului, în 2012 peste 350 de milioane de oameni erau afectaţi de această maladie, dintre aceştia peste 80% trăind în ţările în curs de dezvoltare.

Acesta a fost motivul pentru care Secretarul general al Naţiunilor Unite Ban Ki-Moon a cerut comunităţii internaţionale măsuri energice în combaterea acestui flagel al societăţii contemporane, un flagel care, din păcate, cunoaşte o dinamică evolutivă, cu efecte economice semnificative (având în vedere că programele de tratament au costat, la scară globală, aproximativ 471 miliarde dolari numai în 2012).

Începând cu 2009 şi până anul acesta inclusiv, temele principale abordate de Ziua Internaţională a Diabetului s-au focalizat pe educaţia şi prevenţia diabetului; pe prevenţie, pentru că este mai puţin costisitor să previi decât să tratezi; pe educaţie, pentru că diabetul reprezintă, înainte de orice, un efect al modului în care stilul nostru de viaţă s-a schimbat în contemporaneitate, sub presiunea factorilor sociali şi culturali, a creşterii ratei de urbanizare, a efectelor negative ale consumerismului.

În acest sens, Rezoluţia ONU din 20 decembrie 2006 a decis că 14 noiembrie este una din zilele care trebuie să fie extrem de vizibile la nivel global, această dată fiind aleasă pentru a aminti ziua la care s-a născut Frederick Banting, cel care, alături de Charles Best, este creditat cu descoperirea insulinei în 1922, la cinci ani după succesele experimentale ale savantului român Nicolae Paulescu, care, în pofida contribuţiilor sale incontestabile în domeniul metabolismului uman, este în continuare situat undeva la periferia istoriografiei medicale occidentale.

Acestui "om al muncii destoinice", după cum îl caracteriza Iorga, medicina îi datorează una dintre cele mai spectaculoase realizări ale secolului trecut; şi chiar dacă, în timp, eroarea a fost recunoscută, rămâne gustul amar al lipsei de corectitudine cu care savantul român a fost tratat în timpul vieţii. Într-o perioadă în care exodul medicilor noştri în Occident tinde să devină o reală problemă pentru sistemul de sănătate, cred că de la N. Paulescu mai putem învăţa ceva: deşi avea posibilitatea unei cariere universitare în Franţa - unde obţinuse deja trei doctorate - acesta a revenit în România pentru a iniţia şi sistematiza, prin cercetări şi prin publicarea unor lucrări monumentale, metode şi practici inovatoare în tratamentul unor maladii.

Din păcate, prestigiul său ştiinţific a fost umbrit de angrenarea în polemici politice blamabile, încercând - fără a fi un caz unic al acelor vremuri - a acoperi în straie teologico-medicale xenofobia şi rasismul. Întotdeauna a fost dificil de decelat unde se termină opera şi unde începe omul. Savantul Paulescu a fost un geniu, ale cărui merite ştiinţifice nu pot fi nici negate şi nici reprimate sub povara erorilor sale ideologice. Omul Paulescu, omul politic mai ales, nu a fost nici pe departe egalul savantului: antisemit, naţionalist în sensul radical al perioadei, publicist de cronici acide, a fost luat de aliat de către cei care aveau nevoie de legitimitatea sa de om de ştiinţă pentru a propovădui idei fasciste - atunci sau chiar în anii ce au urmat schimbării de regim din 1989.

Acest adevăr istoric - şi o spun nu cu obiectivitatea umanistului, ci din perspectiva practicianului în medicină - nu neagă în niciun fel meritele sale ştiinţifice în cercetarea fiziologică, aşa cum opera sa ştiinţifică nu poate scuza derapajele ideologice extremiste. Se impune, cred, aşa cum spunea şi academicianul Nicolae Cajal, "o disociere obligatorie între contribuţiile sale ştiinţifice în combaterea diabetului şi opţiunile personale antisemite". Şi cred că, în această zi, îl putem aminti pe savantul care a descoperit "pancreatina" deschizând noi orizonturi cercetării mondiale în domeniu, ca şi şcolii româneşti de fiziologie.