Parliamentary debates

Domnul Constantin Tămagă:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Marea noastră urbe de pe Dâmboviţa se pregăteşte să urce iarăşi în marş frenetic pe schele, ca în vremea marii epopei edilitare din deceniile '70 - '80, când întregul oraş se afla sub braţul macaralelor. Potrivit proiectelor urbanistice pe care domnul Adriean Videanu, primarul general al Capitalei, le etalează de mai bine de un an, se pare că în următorul deceniu vom traversa o perioadă de modernizare a Bucureştilor cu mult mai intensă şi mai agitată. Nu ştiu cât va dura aventura, cât de buimaci vor alerga oamenii după mijloacele de transport în comun, câte zeci de kilometri vor parcurge zilnic în plus posesorii de autoturisme, cum vom călători iarna ori în vreme de inundaţii, dar la urma urmei, ca să mai scoatem şi noi capul în lume, cu o capitală europeană, credem că merită să facem sacrificii, măcar în parte. Ne încearcă însă teama că marile proiecte de astăzi ar putea să nu depăşească orizontul fundaţiilor şi să fim nevoiţi să ocolim "prăpăstiile", aşa cum odinioară evitam cu frică şantierele părăsite ale cupolelor foametei.

Ceauşescu, cel care printr-un gest făcea să dispară în cupa excavatorului o cocioabă sau un monument istoric, dispunea de toate atuurile: autoritatea totalitaristă, bani cu nemiluita din fondul de dezvoltare, mereu în creştere pe seama fondului de consum, dar şi de timp, fiindcă a "domnit" 25 de ani în fruntea partidului şi statului.

Domnul Videanu se angajează însă într-o operă edilitară fără fundament. Domnia sa nu-şi pune problema că la următoarele alegeri locale ar putea să predea ştafeta, iar viitorul edil-şef al Bucureştilor să fie atât de puţin interesat de modernizarea Capitalei, încât prima sa decizie să vizeze demontarea macaralelor. Să presupunem însă că, la viitorul scrutin, actualul primar general îşi va reînnoi mandatul. Dar oare vor fi suficienţi încă patru ani pentru realizarea unui proiect de anvergură?

Mai întâi, domnul Videanu ne-a hipnotizat cu acel Bucureşti oraş-metropolitan, care urma să înglobeze în perimetrul său o serie de oraşe şi aşezări rurale de prin împrejurimi, extinzându-şi aria până la Olteniţa şi Giurgiu. Nu ştiu dacă după reacţiile negative ale multor bucureşteni aceste proiect mai este de actualitate. Acum, la ordinea zilei, au apărut alte idei urbanistice, aparent mai accesibile, dar în realitate cam tot atât de faraonice: pasajele Basarab, Doamna Ghica şi Şoseaua Pantelimon, Esplanada din zona centrală a Capitalei, programul lucrărilor de infrastructură rutieră în care sunt înscrise asfaltarea a 159 de bulevarde şi 160 de străzi principale, construcţia unor noi pasaje de mai mică întindere, modernizarea celor existente şi refacerea reţelelor de distribuire a agentului termic.

Municipalitatea va deschide, în acelaşi timp, şantiere pentru lărgirea căii de acces nord-sud, de la Piaţa Victoriei spre străzile Buzeşti şi Berzei, trecând prin Piaţa Matache Măcelaru, ca şi a altor mari artere de trafic ca şoselele Olteniţei, Progresului, Mihai Bravu, Chitilei, Grozăveşti, ori bulevardele Brâncoveanu, Niţu Vasile, Nicolae Titulescu şi alte 20 de străzi importante, precum şi amenajarea a 14.000 de locuri de parcare în zonele Universitate, Piaţa Romană, Piaţa Amzei, Piaţa Revoluţiei şi Gara de Nord.

Investiţiile pentru realizarea unui asemenea volum impresionant de lucrări vor fi asigurate, circa 50%, din bugetul local, iar restul din credite externe. Fără îndoială, asemenea lucrări sunt necesare, dar ca să declanşezi proiecte de o asemenea amploare, într-o perioadă în care încă resimţim tranziţia apăsătoare, înseamnă să acţionezi în numele unei politici hazardate, dacă nu riscante, care ar putea să se răsfrângă amarnic asupra bucureştenilor.

Din capul locului se impunea stabilirea unor priorităţi. În primul rând, trebuia soluţionată problema consolidării celor 120 de imobile cu risc de prăbuşire în cazul unor cutremure. A-i scuti de plata lucrărilor de consolidare pe cei cu venituri sub media pe economie nu-i o rezolvare, fiindcă în mare parte ceilalţi locatari pot să dispună de 1 milion-două în plus faţă de cei mai defavorizaţi. Se impune, de asemenea, în mod prioritar, modernizarea canalizării, ca să scăpăm odată de inundaţii, reconstruirea vechiului centru al Bucureştilor, mereu amânat, dar şi realizarea unor locuinţe pentru cei expropriaţi, fiindcă a-i oferi unei familii, pentru o casă cu două camere şi dependinţe, 15.000 de euro, înseamnă o batjocură, de vreme ce o garsonieră costă de două ori mai mult. Nu se poate să intrăm cu buldozerul în casa omului, atâta vreme cât nu-i putem oferi un adăpost.

Deputat de Argeş fiind, am susţinut această declaraţie politică pentru un motiv serios, şi anume acela că municipiul Bucureşti - oraşul străbătut de un parlamentar cinci zile pe săptămână - este Capitala tuturor românilor.

Vă mulţumesc pentru atenţie.