Parliamentary debates

Domnul Culiţă Tărâţă:

De mai bine de două săptămâni, România nu are un guvern autorizat, un Executiv care să poată acţiona în toată plenitudinea pentru soluţionarea, nu doar a treburilor curente, ci şi a problemelor de o excepţională însemnătate cum sunt criza economică gravă, care tinde să se adâncească pe zi ce trece, lipsa proiectului de buget pe anul 2010, necesitatea discuţiilor cu reprezentanţii FMI pentru obţinerea noilor tranşe de împrumut, dar şi desfăşurarea în condiţii normale a campaniei electorale prezidenţiale.

În mod practic, actuala criză guvernamentală creează o criză politică generală, care vine să se suprapună, în mod nefast, peste criza economică şi peste cea financiară. Se spune că atunci când doi beligeranţi înrăiţi cad în prăpastie ori naufragiază pe vreo insulă pustie, fiecare îşi bagă pumnalul în teacă, întinzându-şi mâna unul altuia, pentru a se salva de la pieire. Din păcate, la noi, deşi ne aflăm cu un picior în groapă, atât puterea cât şi opoziţia stau încrâncenate pe baricade, împroşcându-se reciproc cu şrapnele politice care mai de care mai explozive, într-o luptă sterilă şi periculoasă, care nu lasă să se întrevadă perspectivele vreunei împăcări sau măcar ale vreunui armistiţiu.

Cum de a ajuns România într-o asemenea situaţie limită, ca să nu spunem disperată? Fără îndoială, cauza esenţială a crizei guvernamentale cu care ne confruntăm a fost generată de parteneriatul politic ipocrit semnat între PD-L şi PSD. Deşi ambele părţi afirmau că semnarea parteneriatului constituie un compromis impus de necesitatea soluţionării efectelor grele ale crizei economice, în realitate, fiecare parte îşi urmărea scopul său politic. După un stagiu de patru ani în opoziţie, profitând de conjunctura creată în urma divergenţelor dintre liberali şi democrat-liberali, PSD a trecut peste toate rivalităţile de până atunci şi a intrat la guvernare. La rândul său, văzându-se în situaţia ca şi după alegerile parlamentare din toamna trecută să rămână în afara guvernării, democrat-liberalii au făcut, la sugestia-dispoziţie a preşedintelui Băsescu, o jumătate de pas înainte spre Palatul Victoria, prin semnarea parteneriatului, urmând să facă şi cealaltă jumătate de pas, după eliminarea social-democraţilor, mişcare decisivă pentru acapararea integrală a Executivului, situaţie la care nu ar fi putut să aspire cu actuala susţinere parlamentară de care se dispune.

Închegată într-o atmosferă de totală suspiciune, alianţa PD-L-PSD a dat naştere unui Executiv considerat, din capul locului, incapabil să gestioneze criza economică, dar mai ales să înfăptuiască reforme structurale în domeniul vieţii politice, economice, dar şi în învăţământ, sănătate, justiţie, al salarizării unice şi al sistemului de pensii. Ca atare, după nouă luni, în cursul cărora a confirmat întru totul suspiciunile, Cabinetul Boc a căzut, fiind primul Guvern postdecembrist demis printr-o moţiune de cenzură. Cu toate acestea, membrii săi nu s-au ridicat din fotoliile călduţe, ci, dimpotrivă, pentru incompetenţa demonstrată au mai primit, fiecare, câte un minister, conform proverbului care spune că şoarecele nu încape pe gaură, dar îşi mai leagă şi o tinichea de coadă.

În pofida majorităţii parlamentare atât de consistente, constituită după căderea Cabinetului Boc, preşedintele Băsescu se ambiţionează să-şi arate muşchii dictatoriali, declarând fără niciun fel de reţinere: "Numesc premier pe cine vreau eu". Declaraţia este însă pe cât de arţăgoasă, pe atât de neinspirată, mai cu seamă că vine într-un moment în care şeful statului solicită electoratului un al doilea mandat. De altfel, premierul desemnat de preşedintele Băsescu, în persoana economistului Lucian Croitoru, ca şi miniştrii recrutaţi de acesta, au fost respinşi, aproape toţi, de comisiile parlamentare, dar trebuie spus că nici cetăţenii n-au manifestat vreun dram de simpatie pentru noii-vechii miniştri portocalii. Era, desigur, normal ca un ministru ca Radu Berceanu să fie respins, dacă ne gândim că în ultima vreme nu mai prididea să numere deraierile şi ciocnirile de trenuri, dar care nu catadicsea să-şi prezinte demisia, ca şi domnii Adriean Videanu şi Gheorghe Pogea din funcţiile de miniştri ai economiei şi finanţelor. În mod surprinzător a primit aviz favorabil domnul Vasile Blaga, deşi de la revenirea sa în funcţia de ministru al administraţiei şi internelor, criminalitatea a căpătat amploare alarmantă, ajungându-se ca înşişi poliţiştii să cadă victime, în plină stradă, actelor comise de interlopi, hoţi şi ucigaşi.

Cu siguranţă că votul Camerelor reunite, de la 4 noiembrie, va pune capăt aventurilor în politică, dar preşedintele Băsescu va merge până la capăt, ştiind că nu va avea nimic de pierdut. În ultimă instanţă, Cabinetul Boc II va rămâne la locul său, asigurând derularea scrutinului prezidenţial, după dorinţa actualului şef al statului. În acest sens, ar trebui să ne reamintim cele afirmate de preşedintele Băsescu, acum câteva săptămâni, care declara că PD-L nu putea să intre în alegerile prezidenţiale fără Vasile Blaga la interne. Iată, de fapt, cheia actualei crize guvernamentale.

În numele acestui deziderat, preşedintele Băsescu ignoră Constituţia şi Parlamentul, încalcă normele cele mai elementare ale democraţiei, opunând luptei generale pentru salvarea ţării de la prăbuşirea totală, ambiţia nemăsurată de a cuceri întreaga putere în stat. Să sperăm că în zilele scrutinului din noiembrie-decembrie, milioanele de români, ajunşi în pragul disperării, îşi vor exercita adevărata suveranitate, punând capăt încercărilor de reinstaurare a dictaturii, abolită cu grele jertfe acum 20 de ani.