Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

(Domnul deputat Corneliu Ciontu coboară de la pupitrul prezidiului la tribună pentru a-şi prezenta intervenţia)

Nu mai avem preşedinte de şedinţă, da.

Doamnelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

Voi începe această declaraţie, amintind un adevăr absolut al lumii civilizate, de la Montesquieu încoace: "Într-o societate democratică puterea politică are trei dimensiuni: legislativă, executivă şi judecătorească". Această construcţie tripartită garantează funcţionarea sistemului democratic, fiecare segment al puterii având dreptul şi totodată obligaţia de a le controla pe celelalte.

Însă, principiul separării puterilor în stat nu poate funcţiona, dacă una dintre puteri tinde să le subordoneze pe celelalte, acesta fiind cel mai scurt drum către dictatură.

De aceea a fost nevoie să enunţ acest veritabil ABC al statului de drept.

De aceea, în anul 2002, în Parlamentul României, trebuie reafirmate principii acceptate în Europa de peste un secol. Pentru că, din nefericire, în România postdecembristă s-a creat o tradiţie periculoasă. Executivul şi-a depăşit constant prerogativele constituţionale şi a încercat să-şi subordoneze legislativul. Iar cea mai folosită metodă a fost cea a ordonanţelor simple sau de urgenţă.

Dar dacă toate guvernele din 1990 până în prezent au folosit această metodă, în mandatul actualului Guvern ne confruntăm cu o adevărată explozie.

Ignorând rolul Parlamentului de deţinător al suveranităţii poporului, Guvernul PSD a reuşit performanţa de a emite 258 de ordonanţe de urgenţă în mai puţin de un an şi jumătate.

În acest mod s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, Guvernul transformându-se într-un veritabil corp legislativ.

Conform art. 114 alin. 4 din Constituţia României "numai în cazuri excepţionale Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă".

Este imposibil de susţinut că pe timp de pace, fără transformări sociale fundamentale au existat 258 de cazuri excepţionale care au cumulat toate prevederile constituţionale.

Un exemplu elocvent pentru abuzul guvernamental îl reprezintă Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Deficienţele acestui act normativ sunt multiple, atât în formă, cât şi în fond.

Se confruntă România cu o recrudescenţă frenetică a organizaţiilor şi simbolurilor fasciste? Evident că nu!

Atunci, ce caz excepţional justifică această ordonanţă de urgenţă?

Mai mult, Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2002 instituie mai multe infracţiuni, completând astfel corpusul normativ penal.

În acest mod, reputaţii jurişti guvernamentali, unii având pretenţii paterne faţă de Legea fundamentală a statului, încalcă încă o dată prevederile constituţionale, deoarece, conform art. 72 alin. 3 lit. f) din Constituţie: "infracţiunile, pedepsele şi regimul acestora se reglementează prin lege organică".

Ignorarea Constituţiei, a drepturilor omului şi chiar a tehnicii de redactare a actelor normative nu se opreşte aici. Conform art. 6 din ordonanţa în discuţie: "contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi".

Fără a se defini termenii, aşa cum se procedează în orice normă juridică, se instituie o infracţiune care ne transformă pe toţi în potenţiali infractori.

Ce este holocaustul în contextul acestei ordonanţe? Pentru că orice cuvânt are o anumită arie semantică. Orice normă trebuie să prevadă sensul la care se referă. La ce semnatică a holocaustului se referă norma guvernamentală? Este holocaustul în viziunea evreilor, al americanilor, al ruşilor, al nemţilor, al arabilor? Este holocaustul istoricilor, al politicienilor? În consecinţă, care sunt efectele care nu trebuie contestate sau negate?

Această ambiguitate legislativă este o veritabilă încălcare a drepturilor omului. Dacă Guvernul hotărăşte că într-un loc sau altul a fost holocaust, că o personalitate sau alta a participat la holocaust, vor putea istoricii să demonstreze contrariul? Nu! Pentru că, astfel, în concepţia guvernamentală ar deveni infractori.

Să nu fiu greşit înţeles! Poporul evreu a fost victima nevinovată a industriei morţii, creată de nazişti. Este un adevăr istoric tragic, care împietează asupra condiţiei umane, în general.

Episodul sumbru din anii 1940 ai secolului trecut rămâne o pată neagră în istoria umanităţii şi datorită ferocităţii şi dimensiunilor sale nu va fi niciodată îndeajuns blamat.

Dar este la fel de adevărat că poporul român nu poate fi învinovăţit pentru holocaust. Românii nu au avut nici o legătură cu crimele naziste! Iar în România anului 2002, organizaţiile şi simbolurile fasciste, extremiste sau xenofobe sunt practic inexistente.

În consecinţă, Ordonanţa de urgenţă nr.31/2002 nu se justifică, nici constituţional şi nici prin prisma realităţilor sociale.

În final, recomand membrilor Guvernului să reziste tentaţiei de a rescrie istoria. Oamenii de ştiinţă, istoricii sunt aceia care stabilesc adevărul istoric, iar miniştrii sunt aceia care trebuie să aplice legea în spiritul şi litera sa şi cu stricta respectare a prevederilor constituţionale.

Amintesc o dată în plus, domnilor miniştri, că Parlamentul emite norma juridică, iar Guvernul doar o aplică. În consecinţă, torentul de ordonanţe de urgenţe trebuie să înceteze, pentru că doar în acest mod în România se poate instaura o normalitate instituţională, un veritabil stat de drept.

Vă mulţumesc pentru atenţie.