Parliamentary debates

Domnul Iosif Armaş:

Se împlinesc peste două zile, la 12 iunie, şase ani de când Administraţia de la Casa Albă a decis, unilateral, să accepte în Alianţa Nord-Atlantică trei ţări: Cehia, Polonia şi Ungaria. Refuzul categoric al administraţiei americane, din 1997, de a sprijini integrarea României în NATO încă din primul val - aşa numitul val "Madrid" - a anulat, practic, şansele ţării noastre de a urca în primul tren al integrării tinerelor democraţii est-europene în universul valorilor occidentale.

Politicienii români, indiferent de orientarea lor doctrinară, analiştii politici, dar şi românii de rând, şi-au ascuns cu greu dezamăgirea. Cu atât mai mult cu cât se ştiau puternic sprijiniţi de Franţa, Germania şi Italia.

Din perspectiva celor şase ani care au trecut, refuzul Washington-ului din 1997 nu mai are nici o relevanţă: acum România este pe cale de a dobândi integrarea totală în NATO şi se află în negocieri de aderare cu ue. Acest lucru a devenit posibil pentru că, în esenţă, opţiunea pro-occidentală a României nu s-a schimbat. România nu a rămas singură în faţa unei lumi ostile, iar faptul că am continuat să mergem pe un drum, practic, fără întoarcere, că am continuat să acumulăm în planul consolidării democraţiei, ne-a ajutat, în 2002, să ne atingem obiectivul. În definitiv, SUA n-au fost, atunci, împotriva României, dar, din raţiuni extrem de pragmatice, în 1997, în NATO nu puteau accede alte ţări în afara celor nominalizate de Washington.

Dincolo de aceste considerente, devenite acum istorie, doresc să atrag atenţia asupra unui aspect mai puţin avut în vedere la vremea respectivă, deşi a fost semnalat în presă în mod corespunzător. Partidele aflate atunci la putere au procedat în mod greşit, cultivând iluzii în legătură cu intrarea în NATO şi transformând acest proces într-o obsesie naţională. Problema deciziei de la Madrid a devenit în iunie 1997 o chestiune crucială, de viaţă şi de moarte, de care ar fi trebuit să depindă soarta României mulţi ani înainte. S-a insinuat chiar că o decizie negativă referitoare la ţara noastră ar echivala cu o catastrofă naţională. Exponenţii puterii de atunci au greşit pedalând pe această idee, iar eforturile propagandistice nemăsurate nu au ajutat la nimic.

Cu tot sprijinul pe care România l-a avut din partea unor democraţii europene, Guvernul de la Bucureşti a refuzat să vadă un lucru extrem de simplu: acela că SUA sunt singurul stat din lume asupra căruia presiunile externe n-au nici un efect. De aceea, psihoza "Madrid" nu a dovedit nici înţelepciune, nici maturitate politică. S-a generat un şoc psihologic şi, firesc, populaţia s-a considerat frustrată, trădată în aşteptările sale de către cei care decid soarta NATO. Iar asta, în ultimă instanţă, nu înseamnă altceva decât diletantism politic. Prezent pe termen lung în cercurile puterii, cum s-a întâmplat în perioada menţionată, dăunează grav intereselor naţionale.