Parliamentary debates

Domnul Dumitru Avram:

"Dunărea şi indolenţa autorităţilor"

Nu le-a fost dat bieţilor români să întâmpine, nici în acest an, în linişte, Sfintele Paşte. Mii de oameni au fost evacuaţi din calea apelor Dunării, mulţi dintre ei aflându-se, la cea mai luminoasă sărbătoare a Creştinătăţii, în corturi sau sub cerul liber. Până acum, aproximativ 1.000 de case au fost inundate, distruse sau riscă să se prăbuşească. Pe 5.000 de kilometri de drumuri nu se poate circula, 150 de poduri şi podeţe au fost măturate de ape, iar 21.000 de hectare de teren agricol au fost transformate în lacuri imense. După nenorocirea de la Rast, a venit rândul Bistreţului, al Dăbulenilor şi al judeţelor Călăraşi şi Constanţa să lupte cu furia apelor. Ultimele care au cedat sunt digurile de la Spanţov şi Oltina şi din nou Bistreţul. Apele dezlănţuite ale Dunării au făcut, de altfel, prăpăd pe tot cursul românesc. Dintre cele 10 state pe care le străbate, au fost afectate în mod deosebit România, Bulgaria şi Serbia. Debitul fluviului a crescut zilnic, în proporţii îngrijorătoare, astfel încât se recunoaşte că o asemenea situaţie nu s-a mai întâlnit în ultimii 150 de ani. Dunărea albastră a devenit, aşadar, mai tulbure şi mai periculoasă ca oricând. Aşezate pe cursul inferior al acestui râu puternic, Ungaria, Serbia, România şi Bulgaria sunt ţări în care n-au existat astfel de probleme, ultimele decenii au fost mai degrabă secetoase, nivelul scăzut al Dunării făcând dificilă până şi navigaţia. Nenorocirea acestor zile de coşmar trebuie pusă pe seama neglijării lucrărilor hidrotehnice, a lipsei condamnabile de interes pentru starea digurilor contra inundaţiilor, a faptului că s-au închis ochii la construcţiile ilegale ridicate pe terenurile inundabile.

Fiecare a făcut ce a vrut în această ţară, în indiferenţa sau chiar cu inconştienta complicitate a autorităţilor. Aşa s-a întâmplat cu jaful în ceea ce priveşte tăiatul pădurilor, care asigurau întârzierea topirii zăpezii în munţi. N-a fost nevoie decât de o iarnă prelungită şi de o primăvară ploioasă, pentru ca iadul să coboare cu adevărat peste români. În Germania, în Austria, în Ungaria şi chiar în Slovacia casele sunt construite până în prispa Dunării, dar, iată, oamenii n-au cunoscut asemenea tragedii. Există, cu siguranţă, un blestem al Dunării, dar există mai ales o nepăsare de neiertat a tuturor guvernărilor de după decembrie 1989, care, nu numai că n-au făcut nimic pentru stoparea corupţiei, dar au încurajat, prin inconştienţă şi sfidare, toate marile necazuri care se abat astăzi asupra bieţilor români. Nici după experienţa îngrozitoare din Timiş şi de la Vadu Roşca nu s-a făcut nimic.

Ne aşteptam să-i vedem pe preşedinte şi pe premier, pe membrii Guvernului şi pe alţi demnitari de la Putere petrecându-şi Paştele printre lacrimile pribegilor de la Bistreţ şi din alte locuri ale Apocalipsei. Au plecat pe furiş să benchetuiască prin vilele lui Ceauşescu, preferând, de data aceasta, discreţia plăcerii - la fel de neiertat -, în locul cizmelor de cauciuc. În multe situaţii, nici nu au catadicsit să-i informeze corect pe oameni cu privire la gravitatea situaţiei. N-am văzut pe nimeni dintre cei care agită gogoriţa lustraţiei prin Dolj sau prin Călăraşi. Ce este cu această intolerantă Societate Civilă, de nu intervine niciodată atunci când ţara trece prin cele mai cumplite încercări? Ei, bine, nu de procesul comunismului au nevoie românii în aceste momente de coşmar. După ce apele se vor fi liniştit, adevăratul proces care trebuie să aibă loc în această ţară e acela al ultimilor 16 ani de prăbuşire economică şi de distrugere a înseşi fiinţei naţionale a Poporului Român. Foştii comunişti şi nomenclaturişti s-ar fi aflat în astfel de zile ameninţătoare printre oamenii necăjiţi, nu la chiolhanuri interminabile. Există şi sunt încă în putere destui oameni care au făcut multe lucruri bune pentru România şi care au dreptul să ceară un asemenea proces! După spectacolul, uneori dezgustător, al gripei aviare, a venit rândul Dunării să agite apele din sufletele românilor.

Nu poate să nu trezească semne de întrebare faptul că numai trei ţări - două aspirante la intrarea în UE, România şi Bulgaria, şi una pusă la stâlpul infamiei, Serbia, pentru că nu-şi predă "criminalii de război" - au cel mai mult de suferit de pe urma învolburării Dunării. Este adevărat, malurile marelui fluviu sunt aici mai joase, dar atunci de ce asistă Occidentul atât de nepăsător la astfel de momente cumplite prin care trecem, neavând altă grijă decât să monitorizeze sărăcia şi neputinţa unui popor aflat pe culmile disperării. Cursul românesc al Dunării oferă, în egală măsură, privelişti dintre cele mai contradictorii, de la pitorescul sălbatic al Cazanelor la imagini care nu fac tocmai bine ochiului plictisit al celor aflaţi în croaziere pe firul înşelător, mărginit de castele şi de amintirile lui Richard Inimă de Leu, al marelui fluviu.