Parliamentary debates

Domnul Ioan Timiş:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

La 15 martie 1990, maghiarii din Harghita au aniversat împlinirea a 142 de ani de la izbucinirea Revoluţiei de la 1848 din Ungaria. Cu acest prilej, s-a arborat drapelul maghiar pe instituţiile publice, s-au depus coroane de flori cu drapelul Ungariei, la Sovata a fost dată jos statuia lui Nicolae Bălcescu, iar la Târgu Mureş a fost profanată statuia lui Avram Iancu. La aniversarea Revoluţiei, au venit din Ungaria peste 10 mii de persoane care au provocat incidente la Satu Mare, Sovata şi Târgu Mureş, lezând sentimentele naţionale ale românilor.

În replică, în zilele următoare, mii de manifestanţi români protestează împotriva separatismului etnic din şcoli, a arborării însemnelor de stat ungare, a profanării unor monumente istorice româneşti. Au loc un şir de manifestaţii şi contramanifestaţii, care au culminat cu confruntările violente între români şi unguri, la Târgu Mureş (19-20 martie), soldate cu morţi şi răniţi. Acestea au fost, din păcate, faptele.

La 14 ani de la aceste evenimente tulburi, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este dacă, astăzi, 16 martie 2004, ar mai fi posibilă repetarea lor în viitor? Răspunsul este, după părerea mea, un categoric "NU", iar argumentele pe care aş putea să le invoc sunt, îmi place să cred, cum nu se poate mai convingătoare.

În primul rând, este destul de limpede pentru toată lumea că în prezent, în România, nu există tensiuni interetnice de natură să provoace izbucniri violente. Ca atare, nici cercurile interesate în exacerbarea lor nu mai pot manipula acum eventuale situaţii de conflict.

În al doilea rând, contextul internaţional este în momentul de faţă fundamental diferit faţă de cel din 1990. România este profund angajată în procesul de integrare europeană, în care tratamentul minorităţilor ocupă un loc proeminent. Relativ aproape de războaiele post-iugoslave, lumea este puternic sensibilizată faţă de orice evoluţii care ar putea stârni animozităţi interetnice.

România, deşi pare să fie înscrisă, inevitabil, pe traiectoria unei democraţii consolidate, a oferit, în evoluţia ei de după 1989, câteva exemple în care doleanţele minorităţilor au urmărit logica "drepturi înainte de democraţie", manifestările de acest ge dovedindu-se contraproductive tocmai din perspectiva interesului major comun, acela de a consolida democraţia în beneficiul tuturor.

În pofida dificultăţilor pe care le-a avut de traversat, România a reuşit să devină un factor de stabilitate într-o regiune în care problemele similare, angoasele comunitare întreţinute de sentimentul de ameninţare reciprocă, au declanşat mai multe conflicte sângeroase şi au impus soluţii de segregare sau de purificare etnică prin mijloace mai mult sau mai puţin paşnice.

Există, fără nici o îndoială, un model românesc al relaţiilor interetnice. În ce constă semnificaţia acestuia?

Se manifestă un consens în rândul analiştilor în ceea ce priveşte realizarea în România, în ultimii 14 ani, a unei păci interetnice, care poate servi drept model pentru întreaga regiune în care ne aflăm. Ceea ce s-a realizat în acest sens, în ultimii ani, nu reprezintă altceva decât o acumulare de soluţii, un proces dinamic şi complex care, departe de a fi conceput artificial şi intenţionat, a urmărit pacea şi toleranţa, reducerea şi eliminarea tensiunilor, reuşind să arate cum o ţară care a ieşit din comunism poate învăţa să trăiască în diversitate.

Pe de altă parte, nu trebuie să omitem faptul că elementele cardinale ale modelului românesc - reprezentarea minorităţilor în Parlament, existenţa unui Consiliu al Minorităţilor Naţionale, prezenţa la guvernare a minorităţii maghiare (în perioada 1996-2000) etc. - nu rezolvă în mod automat toate problemele. Cadrul dialogului trebuie întreţinut cu grijă şi pe mai departe, astfel încât prezenţa reprezentanţilor minorităţlor în aceste structuri să nu rămână o prezenţă formală, inevocabilă în momente de bilanţ, ci o participare reală, efectivă şi eficientă, în acele decizii care privesc destinele comunităţilor pe care le reprezintă.

Cea mai importantă lecţie care trebuie învăţată din evenimentele de acum 14 ani este recunoaşterea caracterului binefăcător al diversităţii, nevoia unei sensibilităţi mereu reînnoite faţă de multiculturalism, respingerea oricăror demersuri care ar putea să tulbure pacea interetnică. La mai bine de un deceniu de la prăbuşirea comunismului, societatea românească pare a se fi înscris, definitiv, nu fără a trece printr-o criză de adaptare, pe calea construirii unei noi identităţi, în care multiculturalismul, diversitatea etnică, deschiderea spre comunicare şi globalizare sunt la ordinea zilei.