Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

"Mi-e ruşine"

Tot mai des mi-e ruşine. Mi-e ruşine de nepoţii mei, cărora nu le pot explica şi pace de ce, dacă nu-i frumos, toată lumea înjură, urlă şi se ceartă. Mi-e ruşine de copiii mei obligaţi să se adapteze, să supravieţuiască într-un mediu social periculos, ostil, sălbatic. Mi-e ruşine de bătrâna sărmană, vecină de cartier, care poate m-a votat, măcar aşa pentru că mă cunoaşte, şi care aşteaptă mută lângă tarabele din piaţă să strângă bani de pâine şi medicamente din milă. Nu-i demagogie, chiar mi-e ruşine.

Politica românească, dominată de neruşinare, nepăsare, ură şi intoleranţă, desfigurează ţara. Suntem obligaţi să acceptăm că bunul plac al celor care deţin puterea este mai presus de lege. Suntem învăţaţi că instituţiile şi regulile democraţiei nu contează în faţa interesului de partid sau de grup.

De 16 ani trăim într-o permanentă criză, într-un dezechilibru epuizant. Privatizări eşuate, falimentări frauduloase, bănci devalizate, corupţie generalizată, baroni locali şi centrali, alegeri anticipate, soluţii imorale, fuziunea partidelor din Alianţa D.A., disoluţia Alianţei, doar câteva din temele care monopolizează agenda publică într-o Românie condamnată, parcă, la eternă tranziţie. În tot acest timp, fiecare partid, fiecare grup de interese şi-a răcnit violent punctul de vedere, ignorând legile, priorităţile naţionale strategice şi problemele concrete ale românului.

În prezent, subiectele de maxim interes public sunt scandalul din CNSAS şi Legea lustraţiei. Să le luăm pe rând: la CNSAS, dilema Ticu Dumitrescu sau Turianu a paralizat activitatea instituţiei. Transmisiuni în direct, înmormântări simbolice, manifestaţii de solidaritate, conferinţe de presă deturnate, acestea sunt activităţile desfăşurate de noul Colegiu, care continuă nociv tradiţia vechiului Colegiu. Din punctul meu de vedere, alegerea unui terţ în funcţia de preşedinte CNSAS nu rezolvă nimic. Separarea în tabere, conflictul deschis şi ostilitatea acută dintre membrii Colegiului reprezintă garanţii ferme ale eşecului. Mi-aş fi dorit ca oricare dintre domnii Dumitrescu, Turianu, Boc sau Tăriceanu să fi avut înţelepciunea şi moderaţia de a preveni acest conflict, de a accepta un compromis care să salveze reputaţia unei instituţii menite să descopere adevărul şi să ne ajute să ne înţelegem corect trecutul. Însă, într-o politică dominată de invectivă şi de înverşunări extreme, înţelepciunea rămâne un deziderat foarte îndepărtat.

La rândul său, Legea lustraţiei şi întreg arsenalul retoric care o însoţeşte reprezintă încă un exerciţiu de ipocrizie, intoleranţă şi demagogie. După 16 ani de indolenţă, în care nu s-a făcut mai nimic pentru a-i identifica pe cei care au făcut poliţie politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat doresc, cu o suficienţă caricaturală, o lege a lustraţiei care să elimine global din viaţa publică întregi categorii sociale. Pe fond, nu-i nici o diferenţă între această iniţiativă şi epurările staliniste. Mai mult decât atât, în opinia înfierbântată a democraţilor, o asemenea lege ar trebui impusă prin asumarea răspunderii de către Guvern.

Consider că la 16 ani de la Revoluţie o lege a lustraţiei este, pentru societatea românească, absolut inutilă. Un asemenea demers ar fi fost cu adevărat necesar imediat după 1989, acum însă este doar o perdea de fum, o nouă temă de dezbatere publică în spatele căreia să se dosească eşecul guvernării. Dar dacă, totuşi, se va continua această farsă, consider că legea lustraţiei ar trebui aprobată prin referendum naţional. Măcar aşa, românii, sufocaţi de preţuri şi griji cotidiene, vor putea demonstra clasei politice cât de mult îi preocupă acest subiect.

Aflat tot mai departe de cetăţean, politicianul român tipic şi-a construit o lume paralelă în care se preocupă bezmetic de algoritm, alianţe, aranjamente şi ambuscade politice. În timp ce România adevărată se îndreaptă greu, foarte greu, dar sigur, către normalitate, majoritatea politicienilor români, autosechestraţi în azilul politic, continuă să se mutileze pentru orice rest de funcţie, de demnitate publică, de eventual avantaj.

Din nefericire, încă suntem guvernaţi de o clasă politică expirată, încremenită în intoleranţă, incapabilă să se pună în serviciul cetăţeanului. Avem acută nevoie în politica românească de oameni serioşi, decenţi, inteligenţi, cu bun simţ, bună creştere şi bună credinţă. Avem nevoie de politicieni cărora să le fie ruşine să mintă, să înşele, să zbiere, să fure şi să adune averi neruşinate într-o ţară extrem, nedrept de săracă.