Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Stimaţi colegi

Într-un editorial semnat în urmă cu câteva zile, un pseudo jurnalist, Adrian Ursu, decide că pe frontonul acestei instituţii ar trebui scris: Parlamentul Proştilor.

Nu doresc să abordez această formulă sub raport formal; e dreptul falsului jurnalist în cauză să-şi aleagă epitetele în funcţie de propriul cod deontologic. Aş dori să arăt însă că, mergând la fondul problemei, domnia sa se dovedeşte a fi personajul negativ.

Substanţa acuzaţiilor domnului Ursu este aceasta: legea incompatibilităţilor şi ritualul declaraţiei averilor reprezintă o mascaradă care lasă neatinse fundamentele corupţiei. Prin ezitările lor în faţa ambiguităţilor legii, parlamentarii români dau un spectacol jalnic în faţa alegătorilor. Haideţi să cercetăm împreună dacă aceste acuzaţii sunt întemeiate.

Înainte de toate, daţi-mi voie să-i amintesc domnului Ursu că aşa-zisa lege anticorupţie nu este o creaţie a Parlamentului României. Ea a fost concepută în laboratoarele Guvernului şi a fost acceptată de o majoritate politică disciplinată.

Toate breşele pe care domnul Ursu le sesizează acum în legile anticorupţie, şi care sunt menite să protejeze interesele economice ale principalului partid de guvernământ, au fost denunţate la momentul cuvenit de Opoziţie. Nu ne amintim să fi primit, în acest sens, un sprijin nemijlocit din partea domniei sale sau a altor ziarişti. Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă mass-media ar fi cerut atunci cu insistenţă stoparea acestui nedemn spectacol mediatic guvernamental numit anticorupţie. Pentru că este evident, legea anticorupţie a fost circul din lipsa pâinii, jonglerie destinată mijloacelor de informare publică. Dacă aceasta ar fi refuzat-o, iniţiatorii ei ar fi fost obligaţi să-şi reconsidere poziţia.

Ezitările unora din parlamentarii opoziţiei în faţa ambiguităţilor legii sunt fireşti, pentru că legea e proastă. Este absurd, de pildă, ca directorii unor publicaţii sa fie trataţi similar cu masa afaceriştilor iliciţi infiltraţi în economia de stat. Întotdeauna, de când există democraţie parlamentară, oamenii politici de anvergură au condus publicaţii de opinie. Iorga, Maiorescu, Goga - iată doar câteva exemple majore.

Problema de substanţă - din care izvorăşte reaua credinţă a domnului Ursu - nu este însa aceasta. Ea ţine de strategia de discreditare sistematică a Parlamentului în beneficiul Guvernului. Instituţia parlamentară este - si domnul Ursu ar trebui să ştie asta - una fragilă, vulnerabilă în faţa opiniei publice lipsite încă de cultura democratică. Marcată de moştenirea sa autocratică, România anului 2003 nu este nici pe departe o republică parlamentară sau semi-parlamentară. Ea are un singur centru de conducere - executivul. Parlamentul, prin majoritatea sa pro-guvernamentală docilă, nu face decât să se supună ordinelor venite dinspre Palatul Victoria şi, eventual, dinspre Cotroceni.

Or, tocmai pentru că Guvernul este singurul factor de decizie ce poate fi cu adevărat responsabilizat, şi pentru că acest Guvern este unul obsedat de propria imagine, cea mai facilă soluţie a strategilor puterii este transferarea culpei şi a deficitului de imagine înspre Parlament. Fiind mai puţin vizibili, mai puţin mediatizaţi în maniera glorioasă a miniştrilor, parlamentarii sunt mai uşor de acuzat de opinia publică, cu atât mai mult cu cât puţini cunosc prerogativele acestora. Cu toţii ştim faptul că nu Parlamentul poate gira marile afaceri de corupţie, acestea fiind un apanaj al executivului. Cu toate acestea, atenţia opiniei publice a fost îndreptată în ultimul timp nu asupra declaraţiilor de avere ministeriale, acolo unde ar trebui căutate neregulile, ci asupra unor parlamentari marginali care, în multe din cazuri, nu s-au bucurat niciodată de exerciţiul si privilegiile puterii.

Nu susţin că Parlamentul României este un spaţiu al inocenţei. Numai că această instituţie, cu toate păcatele ei, nu poate fi, o sursă semnificativă a corupţiei. Parlamentul României devine treptat o anexă guvernamentală şi un ţap ispăşitor. Domnul Adrian Ursu se dovedeşte de rea credinţă tocmai pentru că nu face decât să alimenteze această strategie. Mă îndoiesc că domnia sa s-ar încumeta să scrijelească pe frontonul Palatului Victoria: Guvernul Proştilor. Dar pe cel al Parlamentului o poate face nestingherit, căci nu aici se găseşte puterea, ce ar mai putea oferi şi ceva sponsorizări.

În faţa acestei situaţii, întrebările de bun simţ care se pun sunt următoarele: Până unde se poate merge cu insultele la adresa tuturor parlamentarilor prin generalizarea păcatelor individuale ale unor colegi? Cui serveşte denigrarea aberantă a principalului for democratic al ţării? Ce trebuie să înţeleagă electoratul din afirmaţiile jignitoare ale unor jurnalişti ce etichetează parlamentarii drept hoţi, leneşi, lacomi, corupţi şi mai nou, proşti? A mai rămas să fim etichetaţi criminali şi trădători de ţară.

Dacă nu este nevoie de parlament în România, atunci aceşti falşi deţinători ai adevărului, care se erijează în instanţă morală supremă să propună poporului român un alt tip de orânduire social-economică.

Dacă aceste ofense vor fi escaladate prin depăşirea limitelor deontologice, parlamentarismul românesc va fi irevocabil compromis. Şi, o dată cu el, însăşi ideea constitutivă a democraţiei şi, din toată această farsă, electoratul va înţelege un singur lucru. Anume că numai un Guvern atotputernic, dictatorial, îl poate salva de parlamentari, care nu-i aşa, reprezintă un adevărat pericol social. Aşteptăm reacţia Clubului Român de Presă faţă de această grosolană ofensă adusă tuturor parlamentarilor şi implicit electoratului românesc.

Va mulţumesc.