Parliamentary debates

Domnul Filip Georgescu:

Ceea ce mă determină să vorbesc astăzi în faţa dumneavoastră este situaţia extrem de grea pe care o traversează agricultura noastră în acest an. Nu ştiu dacă milioanele de ţărani din ţara noastră aşteaptă niscai programe răsunătoare de reforme, cât mai degrabă un sprijin concret şi imediat, care să le permită să-şi cultive ogoarele şi să-şi valorifice în condiţii avantajoase surplusul de cereale şi produse agroalimentare.

Din păcate, constatăm cu amărăciune că se face foarte puţin pentru accesarea fondurilor comunitare de care satul românesc are atâta nevoie, dar şi pentru atenuarea ameninţărilor dureroase pe care criza economică le exercită cu destulă virulenţă şi în mediul rural. Cred că mai mult decât oricare dintre guvernele anterioare, actualul Executiv ar trebui să-şi concentreze atenţia în mod prioritar asupra agriculturii. Opinez pentru o asemenea opţiune întrucât agricultura constituie pârghia esenţială pentru securitatea alimentară a ţării noastre. Or, în toiul crizei globale, să fii obligat să cumperi, la preţuri enorme, nu numai gaze şi ţiţei, dar şi grâu, carne, legume şi fructe, este pur şi simplu o acţiune nefirească. Reamintim, în această privinţă, că mica gospodărie ţărănească a fost aceea care a diminuat, în cea mai mare parte, consecinţele grave ale crizei mondiale din 1929 asupra ţării noastre.

Soluţia este actuală şi întru totul viabilă şi astăzi, întrucât România este o ţară cu mari posibilităţi în domeniul agriculturii, fiind superioară multor state din Uniunea Europeană atât din punct de vedere al suprafeţei arabile pe locuitor, dar şi al calităţii solurilor. Să ne amintim că, în perioada interbelică, România era unul din marele grânare ale Europei. în condiţiile în care nu mai dispunem de o industrie proprie, de o flotă maritimă, de un sistem bancar autohton, de resurse energetice şi de alte posibilităţi pe baza cărora să articulăm un program anticriză eficient, o agricultură productivă ar constitui singura noastră şansă de a spori exporturile şi veniturile la buget. Cu toate acestea, trebuie s-o spunem deschis, astăzi, comerţul nostru cu produse agricole este unul de traistă, care provoacă ţării anual pagube însemnate. Ce să exportăm când nu prea avem ce culege şi ce să culegem când nu prea însămânţăm ca altădată? Este de-a dreptul de neînţeles când în actuala campanie de primăvară, din cele 6,5 milioane de hectare prevăzute a fi însămânţate, 2,1 milioane de hectare au rămas nelucrate. Este aproape firesc, de vreme ce ţăranii nu se bucură de cine ştie ce sprijin din partea statului. Subvenţiile promise fermierilor vin cu mare întârziere, când practic agricultorii nu le mai pot folosi fiindcă timpul agricol nu-i aşteaptă pe birocraţi să-şi facă în voie programul după placul lor.

După recenta rectificare bugetară, în agricultură s-a tăiat ca în carne vie, luându-i-se circa 2 miliarde de lei, când în mod normal ar fi trebuit să primească de câteva ori pe atât. Ferească Dumnezeu de vreo secetă, în condiţiile în care nu ne mai putem bizui decât pe vreo 250.000 de hectare din cele trei milioane de hectare irigate cu mai bine de 20 de ani în urmă.

Modul în care este sprijinit agricultorul român pentru a concura de pe poziţii egale cu fermierii din celelalte state comunitare lasă mult de dorit. în schimb, i se pretind ţăranului român, lipsit de mijloace băneşti, să lucreze după normele fermierilor occidentali. Cu siguranţă se ştie că doar o cincime din cele aproape patru milioane de exploataţii agricole lucrează la standarde europene.

Dar racilele agriculturii noastre sunt mult mai mari şi mai numeroase. în Bărăgan, în Câmpia Română, Dobrogea şi în alte zone cerealiere, indivizi deveniţi moşieri peste noapte, deşi acum 20 de ani n-aveau o brazdă de pământ, sunt cei care "reglează" pulsul agriculturii în funcţie de propriile lor interese. Având în stăpânire silozurile şi alte instalaţii de conservare a produselor agro-alimentare, ei dictează preţurile interne şi externe. Tot ei sunt cei care condiţionează cantitatea şi calitatea grâului, încărcătura de corpuri străine, ei dictează preţurile, condiţiile de livrare şi termenele de plată către fermieri şi tot ei compromit exportul de grâu, vânzându-l peste hotare, imediat după recoltare, la preţuri modeste şi importând grâu, la preţuri piperate, din acest joc având doar ei de câştigat. Practic, grâul din stoc se află în mâinile unor asemenea comercianţi.

Pe de altă parte, ministrul agriculturii ar trebui să ştie că una din cauzele serioase ale crizei pâinii din ţara noastră o constituie lipsa unei pieţe interne a grâului. Paradoxal, deşi producem cantităţi de grâu cu mult peste cerinţele consumului intern, ne confruntăm an de an cu o criză în acest domeniu, datorită acţiunilor nefaste desfăşurate fără teamă de acei comercianţi de care aminteam. Nu există o infrastructură stabilă de colectare, nu există o bursă a grâului, deşi în perioada interbelică Bursa grâului de la Brăila era cea mai mare din Europa.

Avem încă destui oameni învăţaţi, destui specialişti în domeniul agriculturii, dar nimeni nu le cere măcar o părere despre modul în care ar trebui condusă agricultura, economia în general.