Parliamentary debates

Domnul Cosmin Mihai Popescu:

"Unde sunt 12 procente din economie?"

An de an, guvernul, care îşi asumă coordonarea politicilor economice din România, este pus în faţa unei puternice provocări, şi anume de a bugeta, proiecta şi moderniza o ţară cu venituri bugetare care nu au depăşit niciodată 32% din produsul intern brut.

Prima reacţia a oricărui cetăţean sau om politic ar fi aceea de a considera că numărul şi ponderea taxelor şi impozitelor este mult prea mică în România, faţă de celelalte state membre ale Uniunii Europene. Tragedia este că în România taxele şi impozitele nu sunt nici puţine şi nici mici.

Firesc că automat se generează concluzia potrivit căreia nu dimensiunea taxelor este cauza şi nici numărul lor, ci numărul celor care le plătesc. Din nefericire, în România sunt mult prea puţini aceia care le plătesc şi mult prea multe excepţii permise de către Legea fiscală.

Un Cod fiscal modern nu ar trebui să depăşească 3 pagini de text şi 30 de articole. Claritatea, precizia şi sancţiunile aplicabile celor care nu vor să-l respecte trebuie să transpară. Din nefericire, în România, sute de articole ale Codului fiscal au fost modificate de zeci de ori în nu mai puţin de 8 ani de zile, iar numărul excepţiilor din acesta este fără comparaţie, nu numai în Uniunea Europeană, ci chiar pe glob.

Milioane de hectare de terenuri agricole sau intravilane nu sunt fiscalizate pentru că aparţin nu ştiu cui. Zeci de activităţi economice sunt exceptate de la plata obligaţiilor fiscale pentru nu ştiu ce motiv. Zeci şi sute de milioane de euro sunt astfel canalizaţi indirect către firme şi agenţi atipici, determinând o povară fiscală mai mare pentru cei care nu se ascund sub hibele legii.

Această structură stufoasă, greoaie a legii fiscale din România, făcută parcă cu dedicaţie pentru unii mari proprietari imobiliari sau pseudoagenţi de utilitate publică, compromite speranţa oricărui guvern la o bună colectare a veniturilor.

O lege simplă şi fără excepţii, dar cu sancţiuni reale aplicabile celor care nu se conformează, trebuie să devină prioritatea sesiunii de toamnă a Parlamentului României. Gândiţi-vă ce ar fi însemnat în România o medie a colectării veniturilor de 44%, atât cât este la nivelul Uniunii Europene. Vă spun eu. Nu ar fi însemnat reduceri temporare de salarii, nu ar fi însemnat contracte de finanţare externă şi deficite bugetare uriaşe. Nu ar fi însemnat golirea de lichidităţi a pieţei interne şi compromiterea relansării creditului nonguvernamental.

Avem nevoie de o lege fiscală simplă, aplicabilă, fără niciun fel de excepţii, indiferent de agentul economic, instituţia care produce venituri în România. Numai aşa putem să ne permitem o reducere globală a poverii fiscale.