Parliamentary debates

Domnul Emil Strungă:

"Avem un preşedinte. Cum procedăm?"

Alegeri generale 2004. Majoritatea celor care erau hotărâţi să-l voteze pe Traian Băsescu nu aveau nici cultură politică, nici nu ştiau ce fel de om este preferatul lor. Ştiau doar că doreau o instituţie prezidenţială prezentă în viaţa publică, cu o voce distinctă, uneori mai accentuată, dar care să-şi asume în mod activ asigurarea echilibrului şi a stabilităţii politice în România până în ianuarie 2007, când ştiam că vom intra în Uniunea Europeană. Era doar o aşteptate, ca şi atunci când a ieşit preşedinte Constantinescu şi Convenţia, o speranţă, nu atât în ceea ce priveşte creşterea nivelului de trai, cât, mai ales, în ameliorarea calităţii vieţii politice de la noi. Un preşedinte activ, nu discursuri sforăitoare, nici un garant al furtului de stat cu acte în regulă. Poate că acestea denotă, implicit, nu cultură, dar intuiţie politică da.

S-a întâmplat ca, imediat după câştigarea alegerilor, să fie discutată în rândurile Puterii ideea alegerilor anticipate, susţinută şi de preşedintele Băsescu. Poate, în primul rând, de el. Şi de atunci a apărut ideea că omul politic (animalul politic, sintagmă aristotelică preluate de un intelectual de la noi, azi ambasador, dar în ideea de a accentua faptul că noul preşedinte are un caracter impetuos, că acţiunile lui sunt determinate mai ales de intuiţie şi se desfăşoară într-un fel care ar caracteriza o vânătoare), care este domnul Traian Băsescu, nu se simte bine decât în condiţiile de competiţie, de tensiune (unii au spus de "criză") pe o scenă politică pe care îşi doreşte să o domine, iar adversarii să ştie cine este cel mai tare. E un joc - ar spune analiştii, care ţine de dinamica Puterii, de o democraţie în consolidare. Doar că, de la o vreme, acest joc s-a transformat în joacă...

Criza inundaţiilor de anul trecut a arătat cât de bine se simte preşedintele în mulţime. Şi cum speculează momentele de slăbiciune ale celorlalţi politicieni pentru a prelua iniţiativa, pentru a deveni vioara întâi, din punct de vedere mediatic, cât de mult îi place să fie la cârmă. La urma urmelor, omul Traian Băsescu a fost toată viaţa pe mare, tot timpul cu simţurile ascuţite, simţind vasul în cele mai mici înclinări ale lui şi dorindu-şi să-i menţină verticala.

Domnul Traian Băsescu spune, şi a spus-o de la început, că e un preşedinte-jucător. Dar, din start, asta înseamnă că nu-şi mai poate îndeplini rolul pentru care a fost ales, acela de a fi arbitru. Mai mult, când eşti jucător, trebuie să ai o echipă. El ar spune: "echipa mea este reprezentată de cei care slujesc interesul naţional". Asta e valabil în discursurile televizate. Dar în jocul politic, trebuie să ai un partid pe care vrei să-l promovezi. Astfel încât, acţiunile unui preşedinte-jucător sunt la limita de jos a constituţionalităţii. În plus, domnul Traian Băsescu nu înţelege deloc să se joace. Dacă ar fi aşa, ar lăsa loc, nu doar din vorbe, unei echipe care nu are putere, la care mingea nu este niciodată: presa. Ar preţui-o, ar încerca să nu o discrediteze, nu i-ar minimaliza importanţa şi ar avea-o ca cel mai important partener.

Toate acestea aşează o mare urmă de îndoială pe imaginea preşedintelui, despre care mai circulă şi zvonuri dezonorante, care nu sunt compatibile cu funcţia publică şi cu sarcina de a reprezenta o întreagă naţiune. Foarte mulţi recunosc faptul că în unele dintre ipostazele în care se află, preşedintele nu mai reuşeşte să le reflecte simpatia, încrederea. El nu mai este imparţial, nu mai reprezintă, ci dezamăgeşte, acţiunile lui devin discutabile. Şi dacă stăm bine să ne gândim, cam aşa a fost de la început. Doar că importanţa evenimentelor a strălucit mai mult decât puterea raţiunii, care trebuia să lumineze peste gesturile politicianului român.

Nu atât faptul că bea într-o noapte este important, cât mai ales seninătatea cu care urcă la volanul maşinii, zâmbind camerelor de filmat. Sau inoportunitatea cu care te afişezi alături de un personaj controversat, nemanierat, emfatic, pe care deunăzi l-ai dezaprobat public pentru că a avut declaraţii mioritice la adresa unui demnitar. Asta denotă două lucruri care, dacă ar fi adevărate, ar trebui să tragem concluzii grave referitoare la responsabilitatea politicianului român şi la onestitatea sa. Ori pe cei care privesc televizorul îi consideri ignoranţi, ori crezi despre ei că nu vor sesiza, chiar privind, că ceva nu se potriveşte în imagine.

Domnul Traian Băsescu încearcă să se facă simpatic, punându-şi platoşa de justiţiar şi fiind oarecum sentimental şi afectat când afirmă public (o altă gafă politică) că regretă că "l-a pus" premier pe Tăriceanu, uitând că aceasta era fixat, de fapt, în protocolul Alianţei. Asta arată complexul omului de la timonă, care crede că doar el conduce barca, ignorându-i pe cei care pun motorul în funcţiune. Nu îmi este teamă de accesele de autoritarism ale preşedintelui sau de psihologia sa războinică, îmi este teamă de lipsa măsurii şi echilibrului pe care-l reclamă demnitatea şi nevoia de a fi preşedinte al tuturor românilor. Regret că prea omeneştile năravuri pun tuşe de culoare pe instituţia purtătoare de imagine a României, acreditând ideea unei lipse de maniere în rândurile celor care se joacă de-a Puterea. Dar, veţi spune, ce amestec să mai aibă eleganţele, când gloria lumii oricum este trecătoare.