Parliamentary debates

Domnul Dan Horaţiu Buzatu:

"Au trecut mai bine de 30 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977"

De la cutremurul din 1977, au trecut mai bine de 30 de ani. Ziua de 4 martie a însemnat pentru România un moment greu, de care ne vom aduce întotdeauna aminte cu spaimă, cu tristeţe şi cu frică de Dumnezeu: peste 1.500 de morţi, mai bine de 11.000 de răniţi, aproximativ 35.000 locuinţe distruse în întreaga ţară.

Distrugerile nu s-au limitat aici. Mai grave decât pierderile materiale au fost pierderile oamenilor de cultură, precum actorul Toma Caragiu, interpreta de muzică uşoară (născută şi formată în Craiova!) Doina Badea, poetul şi eseistul Anatol E. Baconski, romancierul Alexandru Ivasiuc, scriitorul Mihai Gafiţa, regizorul Alexandru Bocăneţ, criticul şi istoricul literar Savin Bratu, mezzosoprana Mihaela Mărăcineanu.

Poate că s-a vorbit prea puţin despre asta, dar în zilele care au urmat cutremurului, Crucea Roşie, Armata Română, efective ale pompierilor, dar şi cascadorii de la Sahia-Film au făcut adevărate minuni în operaţiunile de salvare desfăşurate printre dărâmăturile din Bucureşti şi celelalte oraşe ale României.

În momentul producerii cutremurului, conducătorul de atunci al României se afla în afara ţării. Pentru a respecta adevărul, trebuie spus că acesta a revenit neîntârziat şi a dispus, din ziua imediat următoare, instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României.

Din păcate însă, nenorocirea abătută asupra românilor, a fost folosită ca pretext pentru a se ordona demolarea unor monumente istorice. Această atitudine iresponsabilă a produs efecte atât în Bucureşti, cât şi în multe alte localităţi din ţară. Clădiri de patrimoniu, de la biserici de inestimabilă valoare precum Biserica Enei din Bucureşti, până la vile - adevărate monumente de arhitectură - construite în perioada interbelică, au dispărut pentru totdeauna.

Şi în Craiova, Calea Unirii a fost rasă de buldozere aproape în întregime, chiar dacă în acest fel am fost obligaţi să renunţăm la cea mai pitorească zonă din acea vreme a oraşului, şi asta doar pentru a face loc unui ansamblu de calitate arhitecturală mai mult decât îndoielnică. Ca şi în Bucureşti sau în alte oraşe, biserici şi construcţii adiacente, clădiri cu valoare istorică au căzut pradă dorinţei comuniştilor din acele vremuri de a şterge legăturile craiovenilor cu trecutul lor.

Din fericire, alte edificii craiovene au scăpat ca prin minune. Palatul Jean Mihail, construit de către arhitectul Paul Gottereau şi devenit mai târziu Muzeul de Artă, clădirea din centrul Craiovei, proiectată de Petre Antonescu în 1912 şi în care astăzi îşi desfăşoară activitatea Consiliul Judeţean şi Prefectura Judeţului, fostul liceu Nicolae Bălcescu, astăzi Colegiul Carol, a cărui construcţie a început în 1835, clădirea Universităţii din Craiova, proiectată de arhitectul Ion Socolescu, deşi puternic avariate de cutremur, au beneficiat în perioada ulterioară de atenţia autorităţilor, intrând în programe de reabilitare.

Cu toate acestea, chiar dacă de la 4 martie 1977 au trecut mai bine de 30 de ani, în România nu există o preocupare instituţionalizată pentru a preveni efectele dezastruoase pe care le-ar putea produce un eventual cutremur. În toate oraşele ţării există nenumărate construcţii degradate, care riscă să se prăbuşească peste cei care le utilizează. Numărul acestora creşte dramatic dacă avem în vedere şi clădiri din zona rurală sau a oraşelor mici. În niciuna din aceste situaţii Guvernul României sau autorităţile locale nu are o imagine a situaţiei existente. De asemenea, nu există nicio preocupare legată de consolidarea clădirilor cu risc seismic ridicat sau pentru recuperarea şi restaurarea clădirilor cu statut de monument istoric afectate atât de cutremure cât şi de trecerea timpului.

Cu puţin timp în urmă, Guvernul a decis să finanţeze consolidarea clădirilor în dificultate seismică din Bucureşti. Este incorect şi nedemn, pentru că mii de alte edificii se găsesc în situaţii la fel de grave peste tot în ţară.

În Craiova, autorităţile locale nu au evidenţe cu privire la numărul clădirilor cu risc seismic. Problema este plimbată de la Consiliul Judeţean la Primărie şi de la Prefectură la Guvern. Evident, fiecare din aceste instituţii este de părere că ceilalţi sunt cei care poartă responsabilitatea.

Iată de ce acum, în pragul unei noi etape electorale, îndrăznesc să solicit celor care vor intra în această luptă să aibă în vedere şi patrimoniul arhitectural vechi al Craiovei. Generaţii întregi, începând cu autorităţile comuniste care au permis demolările şi terminând cu cei care administrează astăzi oraşul şi judeţul, nu au dovedit o preocupare în acest sens.

Ştim foarte bine cu toţii că centrul Craiovei este în continuare în paragină şi, mai grav decât orice, este lipsit de grija edililor. Poate că este momentul ca grija şi respectul pentru creaţia bunicilor şi părinţilor noştri să depăşească stadiul subiectelor de dezbatere pentru a deveni proiecte şi programe ale autorităţilor locale.