Parliamentary debates

Domnul Vasile Moiş:

Ţinutul Secuiesc - "o ciorbă propagandistică" reîncălzită.

Cele două partide aflate în cârdăşie la conducerea României, P.S.D. şi U.D.M.R. au reîncălzit, de comun acord, rânceda "ciorbă propagandistică" intitulată Ţinutul Secuiesc. Liderii partidului de guvernământ, speriaţi de perspectiva pierderii alegerilor viitoare în Ardeal, caută cu febrilitate "un pericol iminent" ce ameninţă unitatea şi suveranitatea ţării, care să le dea posibilitatea să-şi demonstreze patriotismul şi să pozeze în "salvatori ai naţiunii". Prin această diversiune ei speră că vor arunca praf în ochii ardelenilor şi-i vor determina pe aceştia să uite înhăitarea şi protocoalele de colaborare semnate de P.S.D. cu U.D.M.R. Pe de altă parte, uniunea maghiară a ajuns într-o criză internă fără precedent, determinată de foamea şi alergătura "aleşilor" ei după "ciolan" şi privilegii, care o poate duce la destrămare ori la o implozie fatală. Cârdăşia organizaţiei maghiare cu P.S.D. şi oportunismul unor parlamentari unguri, ajunşi peste noapte nababi, nu sunt văzute cu ochi buni de fundamentaliştii hungarişti şi, de aceea, este nevoie de un nou "conflict" cu populaţia majoritară, care să asigure refacerea unităţii de granit a minorităţii maghiare. Cele două forţe politice malefice şi-au fixat, de comun acord, subiectul propagandistic - resuscitarea Ţinutului Secuiesc. U.D.M.R. va lupta pentru realizarea unui deziderat scump iredentei maghiare, prostind electoratul propriu cu o iluzie, în timp ce partidul de guvernământ se va opune din răsputeri, cu o propagandă mediatică pe măsură, pericolului segregării ţării. În final, cei doi parteneri speră să mai câştige o dată alegerile, să-şi eternizeze guvernarea şi să fure, în continuare, cot la cot. Mass- media au muşcat deja din acest "fruct otrăvit" şi primele roade încep să apară.

Fără să minimalizăm pericolul hungarist, el a existat întotdeauna şi Ungaria nu a ezitat "să lovească" România, atunci când a avut prilejul, suntem consternaţi să constatăm că P.S.D. a compromis, din pornire, prin simpla lui implicare, ideea apărării Constituţiei, aşa cum a compromis, prin aruncarea ei în derizoriu, ideea luptei împotriva corupţiei. Oricine poate vorbi în această ţară despre pericolul hungarist, cu excepţia celor care s-au înhăitat cu U.D.M.R., indiferent din ce motive !

Pentru a le demonstra concetăţenilor noştri secui şi maghiari, pe care îi preţuim sincer, că suntem "în cestiune" iar preopinenţilor că suntem cu ochii pe ei, vom trece în revistă câteva repere istorice ale secuilor, primii colonişti pe care regii unguri i-au fixat în părţile răsăritene şi sud-estice ale Transilvaniei, pentru a-i apăra de pecenegi şi cumani. Nu există date şi indicii cu privire la colonizarea secuilor, cert este faptul că ei au fost strămutaţi, din ţinuturile lor de baştină, înaintea coloniştilor germani.

Originea secuilor este incertă. Istoricii nu s-au pus de acord cu privire la etnogeneza lor. Cronicarii feudali, iar mai târziu cercetătorii şi propaganda maghiară, i-au prezentat pe secui, în funcţie de interese: huni, sciţi, cabari, chazari, pecenegi, avari, bulgari, gepizi, unguri etc. Cronicarul din veacul al XVI-lea, Anton Verancsics, consideră că secuii sunt urmaşii celor 3.000 de huni care au refuzat să-l urmeze în Sciţia pe Csaba, fiul lui Attila. Aceştia ar fi aşteptat, timp de şase secole, sosirea rudelor lor de sânge, ungurii, pe care i-au ajutat la cucerirea Panoniei. Potrivit lui Simonis de Keza, preot la curtea lui Ladislau al IV-lea (1272-1290), "după cucerirea împreună a Panoniei, secuii au primit o parte din ţară, totuşi nu în câmpia Panoniei, ci au trăit aceeaşi soartă vecini în munţi cu Blahii, cu care s-au amestecat şi de la care se spune că au împrumutat alfabetul".

Cărturarul sas Georg Reichersdorffer în "Chronographia Transilvaniae" editată la Viena în anul 1550, îi consideră pe secui ca fiind o ramură a sciţilor, adusă în Transilvania de către huni. Istoricii maghiari au mai multă imaginaţie cu privire la originea secuilor: Karoly Szabo ("Kiralyi telpitvenyesek-e a szekelyed?") - "Sunt secuii colonizaţi de regi?"- Tg. Mureş, 1884) îi consideră cabari din rasa chazarilor, Ladislau Rethy ("A szekely nev" - "Etnonimul secui" - Budapesta, 1890) apreciază că sunt o ramură a pecenegilor, Joszef Zhury ("A szekelyek erdete" - "Originea secuilor" - Cluj, 1898) îi consideră huno-avari iar J.Karacsonyi ("A szekelyek erdete es Erdelybe valo telepulese" - "Originea secuilor şi aşezarea lor în Ardeal" - Budapesta, 1905), crede că sunt urmaşii bulgarilor.

Indiferent de etnogeneza lor, secuii s-au aflat iniţial, înainte de colonizare, în Panonia, unde erau "servientes regi", apărători de castre şi de burguri, mercenari cu aşezări proprii. După colonizare, ei s-au considerat întotdeauna o entitate distinctă de poporul maghiar, cu obiceiuri şi datini proprii, chiar dacă originea limbii lor este discutabilă, fiind probabil însuşită, din vremuri străvechi, de la unguri. Aşa se explică faptul că, de-a lungul istoriei, secuii au avut o atitudine ostilă faţă de regalitatea, grofii şi magnaţii maghiari, dacă ar fi să amintim numai Războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja, 1514, sau participarea lor la campania lui Mihai Viteazul.

Ambiţiile guvernaţilor unguri au fost întotdeauna mai mari decât posibilităţile lor de realizare. Cele şapte triburi ungureşti iniţiale cuprindeau doar câteva zeci de mii de suflete, de aceea s-a încercat de-a lungul istoriei, pe toate căile, maghiarizarea populaţiei autohtone. Nu este de mirare că secuii sunt consideraţi maghiari, din moment ce s-au debitat enormităţi şi mai mari, precum originea maghiară a ceangăilor din Moldova !

După aşezarea lor în sud-estul Transilvaniei secuii nu au fost asimilaţi de populaţia băştinaşă, cum ar fi fost normal, din contră, ei i-au deznaţionalizat pe românii din zonă prin: religie, şcoală, administraţie şi armată. Iniţial, secuii colonizaţi în Transilvania îl dispreţuiau pe episcopul catolic şi primeau sfintele taine de la episcopii ortodocşi. Ca urmare, Papa Grigore al IX-lea intervine, la 1234, în privinţa fidelilor care părăseau catolicismul, îmbrăţişând ortodoxismul. Mai mult, Sinodul de la Buda, din 1299, le interzice românilor să-şi zidească biserici ori alte lăcaşuri de rugăciune, sau să ia parte la slujba religioasă oficiată în bisericile existente. În aceste condiţii, numeroşi români au renunţat la credinţa strămoşească, îmbrăţişând religia papistaşă. Înaintea Primului Război Mondial, în zonă nu exista nici o şcoală secundară sau profesională românească, în schimb funcţionau 55 de şcoli superioare ungureşti. S-a ajuns, aşa cum constată Pal Balogh în "A nepfaiok Magayarorszagon" (Etniile din Ungaria, n.n.) Budapesta, 1902 "ca în mai puţin de 50 de ani au dispărut, prin maghiarizare, peste 200 de comune româneşti din ţinutul secuiesc". Aşadar, românii maghiarizaţi sunt, în realitate, secuii de azi, "ramura cea mai nobilă a poporului ungar". Nu-i vorbă, au existat şi printre români numeroase cozi de topor, cum este cazul lui Ioan Ceciu, năpârlit în Janos Czecz. Acesta a avansat până la gradul de general ungur, şef al Statului Major al cehului Ludovic Kohoutech, ajuns la rîndul lui conducătorul Revoluţiei maghiare de la 1848 sub nunele de Kossuth Lajos. Janos Czecz a comandat armata maghiară care a reprimat cu brutalitate mişcarea revoluţionară de la 1848 din Transilvania, înnecând în sânge satele româneşti.

În urma asimilărilor forţate, la recensământul din 1930 au fost înregistraţi 496.184 secui, evidenţiaţi separat faţă de aproximativ un milion de unguri, ceea ce întăreşte ideea că ei nu se consideră maghiari.

După anul 1990, odată cu prăbuşirea "zidului Berlinului" şi, mai ales, după accesul UDMR la guvernarea României, arsenalul tactic folosit de către iredentiştii unguri s-a diversificat. Ei nu mai revendică, în virtutea dreptului istoric, întreaga Transilvanie, ci pun, tot mai insistent, problema autonomiei etnice, sub masca autonomiei şi descentralizării administrative. În acest context, cercurile iredentiste maghiare vizează autonomia a trei regiuni, constituite pe criterii etnice, dar şi istorice: Ţinutul Secuiesc, Transilvania de Nord şi Partium, Maramureş, Banat. Acum au ieşit pe piaţă cu prima regiune - Ţinutul Secuiesc - pentru care, în interiorul UDMR, s-a constituit o structură specială, "Coaliţia organizaţiilor teritoriale din Ţinutul Secuiesc". Oricât ar încerca teoreticienii unguri să explice să sunt preocupaţi numai de europenizarea ţării şi de problemele economice ale zonei, este peremtorie conotaţia etnică a propunerii de regionalizare, ca prim pas pe drumul autonomiilor locale pe criterii etnice.

Din fericire pentru români, experienţa din ţările fostei Iugoslavii a demonstrat că aventura unor grupări etnice, înfierbântate de visuri ce frizează patologia, poate degenera într-o tragedie cumplită. De aceea, cercurile politice europene au revenit "cu picioarele pe pământ" şi nu mai agreează tot felul de teorii şi experimente etnice, preferând prelevarea statalităţii unitare şi suverane ca o garanţie a stabilităţii şi securităţii continentului. A discuta cu liderii UDMR despre adevăratele priorităţi politice şi economice ale României, în general, şi ale regiunilor locuite de etnici maghiari, în special, este o pierdere de vreme. Nu degeaba enigmaticul poet sârb, Alexandru Petrovici, cunoscut, mai ales, sub pseudonimul Sandor Petofi, scria, într-un moment de sinceritate: "Csiuda nemzet ez a magyar, hiaba !/Nem nez ez, se elore, se hatra" ("Ciudat acest popor maghiar, degeaba /El nu-şi vede nici viitorul, nici trecutul!").

În ceea ce ne priveşte, sperăm că măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, concetăţenii noştri de etnie maghiară îşi vor da seama că viitorul lor, într-o Europa a naţiunilor, depinde, în primul rând, de viitorul României, la temelia căruia ar trebui să lucrăm împreună. Suntem convinşi că nu trebuie confundaţi maghiarii de rând, muncitori şi generoşi, împovăraţi de greutăţile care-i apasă şi pe români, cu liderii lor politici veroşi, demagogi şi puşi pe căpătuială. În definitiv, "Oamenii nu trebuie judecaţi după anturaj, Iuda a avut numai colegi de omenie", spunea marele Hemingway.