Parliamentary debates

Domnul Marian Florian Săniuţă:

Declaraţie politică: "Minciuna are picioare scurte".

Cu litere de o şchioapă, ziarele "portocalii" titrau în toamna anului 2004 despre o aşa-zisă megaescrocherie a Guvernului Năstase, respectiv încheierea unui contract cu concernul european E.A.D.S. privind securizarea frontierelor României, viitoare membră a U.E., aflată atunci în plin proces de încheiere a negocierilor de aderare pentru capitolul 24 J.A.I.

Aceleaşi ziare, partizane ale opoziţiei, aveau mai apoi să califice vizitele unor înalţi demnitari, ai statelor francez şi german, ca ocazii "de a-şi lua tainul" de aici, de pe meleagurile unde nu cresc portocalii.

După doi ani, în decembrie 2006, aceleaşi ziare nu au scris, nici măcar un rând, despre închiderea de către Parchet a pomposului dosar E.A.D.S., dosar deschis la ordinul demnitarilor care au preluat puterea politică în România, făcând promisiuni despre "Dreptate şi Adevăr".

Să fi fost un gest întâmplător, sau această "tăcere asurzitoare" ascundea de fapt altceva? Ei, bine, da, o cârdăşie politico-jurnalistică a ieşit în evidenţă atunci când în 2007 un "distins" jurnalist a fost dovedit, de aceeaşi presă portocalie, de implicare în afaceri cu tehnică din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale. Or, chiar acest jurnalist a desfăşurat direct sau prin interpuşi, se pare, campanii de presă în care Guvernul României şi Concernul European E.A.D.S. erau pur şi simplu demonizate, exact în momentele de decizie ale negocierii sau renegocierii unui contract absolut legal şi necesar atingerii scopului de a deveni ţară membră a U.E. şi a spaţiului Shengen.

Din păcate, acest contract a fost folosit în campania electorală din 2004 şi, după aceea, ca armă de luptă împotriva P.S.D., şi pentru construirea unei imagini pozitive a unor lideri politici ce nu puteau conduce spre performanţă structuri ale statului român. Ca şi celelalte dosare anti P.S.D., şi dosarul E.A.D.S. a fost unul "politic", instrumentat "la comandă".

Prin Rezoluţia nr.119/P/2005/24 noiembrie 2006, a D.N.A., "s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cei împotriva cărora M.A.I. a înaintat plângere penală, în 2005, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.248 Cod penal, raportat la art.248¹ Cod penal şi art.18¹ din Legea nr.78/2000, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor mai sus-menţionate".

De ce oare, cei care şi-au făcut imagine pe baza acestui contract al statului român nu au mai organizat conferinţe de presă şi adevărate execuţii politice la televizor? Răspunsul este simplu: pentru că minciuna are picioare scurte.

Însuşi şeful Corpului de Control al ministrului de interne nu şi-a însuşit rezultatele unui act de control făcut la ordin, în baza căruia s-a făcut plângerea penală împotriva unui grup de ofiţeri superiori ai M.A.I., preferând să treacă în rezervă decât să fie părtaş la aşa ceva.

Pentru onoarea acestor ofiţeri ai statului român, unii dintre ei fiind chestori de diferite ranguri, doresc să lămuresc opinia publică asupra acestui contract, ce va aduce totuşi cetăţenilor români deplina libertate de mişcare în Europa, chiar dacă mai târziu, datorită incompetenţei unor demnitari, de după 2004, şi chiar dacă mai scump, datorită aceleiaşi incompetenţe.

Contractul pentru securizarea frontierelor României a fost încheiat la data de 12 august 2004, în deplină concordanţă cu prevederile legislaţiei române, respectiv O.U.G. nr.60/2001 şi H.G. nr.1186/2001, cadru legislativ aliniat acquis-ului comunitar şi rămas nemodificat până la momentul aderării României la U.E., în baza căruia s-au efectuat toate achiziţiile în domeniile speciale între anii 2001 - 2004.

Modul de atribuire a contractului a respectat "directivele" comunitare în domeniul achiziţiilor publice (92/50/C.E. privind achiziţiile publice în domeniul serviciilor, 93/36/CE privind achiziţiile publice în domeniul produselor, 93/37/CE privind achiziţiile publice în domeniul lucrărilor, 93/38/CE privind achiziţiile publice în sectoarele speciale).

Potrivit acestora, atunci când contractul este declarat "secret", sau executarea acestuia trebuie însoţită de măsuri speciale de securitate, în conformitate cu prevederile legale ale statului-membru în cauză, sau în cazul în care protejarea intereselor esenţiale ale statului o cere, autoritatea contractantă nu are obligaţia de a aplica prevederile directivelor U.E. Aceste clauze se aplică de toate ţările membre.

Cu toate acestea, M.A.I. a respectat toate prevederile legale în materie, chiar dacă în 2004 România nu devenise, încă, membru U.E.

În ceea ce priveşte atribuirea caracterului "secret", Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei de Stat (SISF) face parte din categoria sistemelor care implică apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională, accesul la astfel de date trebuind să respecte Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi H.G. nr.585/2002 pentru aprobarea standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate.

De altfel, şi acum acest contract este clasificat "secret de serviciu", în conformitate cu legea română, în ciuda circului mediatic din anul 2005.

Mult timp s-a spus, pe diferite canale media, că soluţia tehnică aleasă pentru sistemul de comunicaţii nu respectă standardul european şi că astfel România ar intra în U.E. cu un sistem tehnic de comunicaţii incompatibil. Nimic mai fals.

Ziariştii "portocalii" nu au dorit să asculte argumentele specialiştilor în acest domeniu. Se apropia campania electorală şi erau şi "interese de breaslă", după cum am văzut, şi bani, mulţi bani investiţi în campanii de presă.

În permanenţă, specialiştii ministerului au încercat să explice diferenţele, avantajele şi dezavantajele dintre un sistem de comunicaţii "comercial" şi unul de "securitate", respectiv Tetra vs. Tetrapol. Un simplu click pe internet ar fi rezolvat problema. Însăşi Comisia Europeană la Bruxelles utiliza o reţea de comunicaţii Tetrapol. Nu respectau oficialii europeni recomandările Comisiei Europene?

Pe de altă parte, din 1996, România dispunea de o reţea de comunicaţii Tetrapol, în valoare de peste 150 milioane de dolari, reţea ce putea fi upgradată şi extinsă prin contractul încheiat în 2004. Dar, cine să asculte şi acest "mic amănunt"? De altfel, reţeaua Phoenix şi-a demonstrat capacitatea cu ocazia vizitelor Papei Ioan Paul al II-lea, în 1999, şi G.W. Bush, în 2002, în ţara noastră.

Ar fi utilizat serviciile secrete şi, în special, cele americane, o reţea de comunicaţii aparţinând României, dacă aceasta nu era sigură? Sau acesta era un argument că România avea nevoie de extinderea unui sistem de radiocomunicaţii de securitate, folosit şi de trupele N.A.T.O. pe teatrele de operaţiuni?

Interesant este şi faptul că nimeni nu a dorit să ia în considerare şi experienţa unor ţări din "primul val", cum ar fi Slovacia şi Cehia, unde există reţele de radiocomunicaţii în domeniul siguranţei naţionale furnizate de acelaşi concern european, care astăzi intră pe piaţa americană cu tehnică de ultimă generaţie, aşa cum nimeni nu a dorit să asculte experienţa Germaniei sau a Franţei în domeniul siguranţei naţionale.

Un alt subiect de dispută electorală şi media, în 2004, l-a constituit valoarea acestui contract. Titluri şi declaraţii-şoc vorbeau despre 1 miliard de euro. Însuşi preşedintele ţării într-un interviu, în cursul anului 2005, pomenea de 1,2 miliarde de euro. În realitate, preţul negociat cu partenerul european de partea română a fost de 650 milioane euro pornind de la o ofertă de 692 milioane euro, fapt aprobat printr-o hotărâre de Guvern, prin care se stabilea în condiţiile contractării unui împrumut extern pentru finanţarea acestui contract, suma de 650 milioane de euro ca fiind plafonul aprobat de Guvern.

Actul normativ nu a fost nici măcar atacat în contencios. Deci, nu puteau fi decât probleme politice. De altfel, acest contract, în integralitatea clauzelor sale, a făcut obiectul avizării sale de Grupul Interministerial Român pentru Managementul Frontiere de Stat, din care făceau parte, pe lângă principalele ministere cu atribuţii în domeniu, şi serviciile secrete.

Niciun moment decizia nu a fost una luată în grup restrâns, ci dimpotrivă, specialiştii, şi nu politicienii, au avut dreptul la opinii de specialitate. Este drept că, atunci când s-a trecut la renegocierea "la ordin" a acestui contract, valoarea sa a fost redusă la 524,5 milioane euro "preţ estimat", conform clauzelor actului adiţional, dar care a presupus înregistrarea unor întârzieri mari a termenelor prevăzute anterior, dar şi renunţarea la anumite dotări presupuse de schimbarea soluţiei tehnice conform solicitării părţii române.

Oricum, în forma sa actuală, conform declaraţiilor oficialilor români, Concernul European va asigura părţii române - în mod obligatoriu - furnizarea tuturor subansamblelor necesare reparării sistemului tehnic pentru 10 ani, după perioada de garanţie.

Practic, această clauză nou introdusă în contract deschide uşa larg încheierii unor alte contracte cu "dedicaţie", ceea ce va conduce la înregistrarea unei valori a acestui contract cu mult mai mare decât cea anunţată.

În sfârşit, grupul de ofiţeri care a condus echipele tehnice, juridice şi de negociere a trebuit să dea explicaţii la D.N.A. şi pentru că au negociat alegerea legii franceze ca lege ce va guverna acest contract.

Alegerea legii aplicabile s-a făcut potrivit prevederilor Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, prin negociere cu specialiştii E.A.D.S., şi în concordanţă cu experienţa dobândită cu ocazia negocierii şi altor contracte speciale.

Ca o ultimă concluzie, viaţa a demonstrat că adevărul iese până la urmă la iveală, iar procesul câştigat de omul de afaceri român Ion Ţiriac cu cotidianul Le Point, pe marginea aceluiaşi contract, este doar un exemplu, chiar dacă Ion Ţiriac a cerut daune de 1 euro.

Ziariştii francezi au fost intoxicaţi de "surse române". A existat deci un interes de a arunca în derizoriu acest contract esenţial pentru accesul României în Europa?! Probabil că da, atât timp cât minciunile "portocalii" continuă să guverneze prin viaţa noastră cea de toate zilele.

Şi, ar mai fi o problemă: cine va plăti fondurile cheltuite de structurile statului român pentru anchetarea a zeci şi zeci de ofiţeri ai M.A.I., în mod nejustificat, în baza unei plângeri penale ce a avut doar rolul de "joc de imagine"?

Şi, ceea ce este cel mai greu, cine va repara onoarea unor ofiţeri a căror singură vină a fost că şi-au servit ţara în timpul unei guvernări de succes, ce a scos România din marasm şi a dus-o în U.E. şi N.A.T.O.?