Parliamentary debates

Doamna Monica Maria Iacob Ridzi:

"Atenţie sporită în vederea finalizării pozitive a aderării României la Uniunea Europeană"

Spre bucuria noastră comună, aderarea României la Uniunea Europeană devine din zi în zi tot mai certă.

În calitatea mea de euroobservator, am avut ocazia să constat o spectaculoasă schimbare de atitudine faţă de ţara noastră. La Strasbourg şi Bruxelles tonul vehement critic al unor politicieni europeni s-a îndulcit simţitor. Este, fără îndoială, rezultatul accelerării reformei, impulsionate de noua guvernare, meritul extraordinarului efort al poporului român, dornic să pătrundă oficial în cea mai puternică structură economică şi politică a lumii moderne. Meritul este cu atât mai mare cu cât, se ştie, România a avut parte, în ultimii ani, de un program atent de monitorizare impus de Uniunea Europeană, fiind obligată să răspundă unor criterii de exigenţă extrem de severe.

Un lucru e clar: politicienii europeni se declară mulţumiţi de schimbările produse în ultimii doi ani în România: reformarea Justiţiei, scoaterea puterii judecătoreşti de sub tutela fostului partid de guvernământ, precum şi lupta deschisă declarată corupţiei care, iată, îşi arată deja roadele benefice.

Politicienii europeni au înţeles că de data aceasta România nu mai mimează schimbarea, ci o pune efectiv în practică. E adevărat, unii europarlamentari au în continuare anumite reţineri faţă de noi. Ne întreabă uneori despre finalizarea unor dosare "grele". ce s-a întâmplat cu "foloasele necuvenite" ale fostului premier Adrian Năstase? Dar cu zecile de miliarde nejustificate ale fostului ministru Dan Ioan Popescu? Unde sunt fondurile externe pe care doamna Hildegard Puwak le-a atras către firma ei de familie, în calitate de ministru al integrării? Sunt întrebări incomode, la care cu greu se poate însăila un răspuns acceptabil.

Şi totuşi, integrarea a devenit iminentă. După toate probabilităţile, data de 1 ianuarie 2007 va deschide o nouă eră (etapă) a existenţei noastre, va deveni un reper fundamental al istoriei naţionale, poate de anvergura lui 24 Ianuarie 1859 sau 1 Decembrie 1918.

Ideea aderării, aşa cum arată sondajele de opinie, se bucură de un succes enorm în rândurile populaţiei, care îşi leagă de acest eveniment speranţele sale legitime. Entuziasmul aderării a cuprins, în scurt timp, întreaga clasă politică românească. După cum ştiţi, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost ratificat de Parlamentul nostru cu unanimitate de voturi. Sub cupola acestei instituţii puţine iniţiative au avut parte de o primire atât de favorabilă.

În prezent, toate forţele politice româneşti, fie că sunt la guvernare sau în opoziţie, recunosc, cel puţin la modul declarativ, prioritatea absolută şi sprijinul necondiţionat acordat aderării României.

Dar oare să fie chiar aşa? Ne putem culca liniştiţi, legănaţi de această blândă unanimitate? Oare nu există forţe ostile aderării? Oare nu ni se pregătesc iar, undeva în umbră, surprize de proporţii?

Uniunea Europeană nu înseamnă numai programe sociale şi fonduri nerambursabile. Înseamnă şi încadrarea în anumite norme de conduită: disciplină financiară, seriozitate fiscală, gestionarea transparentă şi responsabilă a banului public. Cu siguranţă, firmele căpuşă ale unui partid sau altul, afaceriştii obişnuiţi să pescuiască în apele tulburi ale ambiguităţii juridice, miliardarii de mucava ai tranziţiei, dar şi unele forţe politice ostile occidentalizării României nu văd cu ochi buni noua orientare a ţării.

În ultimele două decenii, România a mai fost pusă de câteva ori în faţa unor momente cu mare miză istorică. De fiecare dată s-a izbit de provocări diabolic organizate. În decembrie 1989, terorişti, neidentificaţi până astăzi, trăgeau cu muniţie de război peste capetele puterii neocomuniste, fără a-i clinti acesteia un fir de păr. În schimb, în planul secund al acestei farse triste au murit sute de oameni nevinovaţi, care strigau irezistibil "Jos comunismul!"

În septembrie 1991, când prindea un prim contur ideea de aderare europeană, au fost aduse în replică detaşamente de mineri, garda de pretorieni a lui Ion Iliescu, care a forţat un Guvern legitim şi progresist să demisioneze. iar reforma instituţională relansată de forţele democratice în perioada 1997-2000 a fost frânată aproape până la anulare, recurgându-se din nou la masa de manevră din minerit. Atunci au fost manipulaţi iar aceşti oameni simpli şi nevinovaţi, care sunt minerii, şi atunci ortacii au fost însoţiţi pe tot traseul, în marşul lor ilegal spre Bucureşti, de către importanţi lideri ai opoziţiei zilelor noastre.

Aderarea România este astăzi o certitudine. numai o catastrofă socială de proporţii, numai o criză politică fără precedent ar putea compromite acest proces. De aceea îmi permit să vă adresez aceste întrebări: Suntem siguri că în lunile ce urmează nu vom fi martorii altor provocări destabilizatoare? Oare este totalmente exclusă o asemenea probabilitate? Oare forţele oarbe ale întunericului (intereselor) nu vor încerca iar să-şi facă jocul lor murdar de odinioară?

Să sperăm că măcar de data aceasta organele abilitate ale statului îşi vor face corect datoria, iar noi, cei aleşi de popor să-i apere interesele legitime, cred că trebuie să fim extrem de precauţi şi atenţi. Nu, nu e vorba de clasica şi perimata vigilenţă revoluţionară. Dar integrarea europeană, rodul cel mai de preţ al ultimilor ani de politică externă românească, trebuie finalizată pozitiv. Pentru aceasta, trebuie ferită de riscul unui cataclism politic provocat de forţe interesate să destabilizeze climatul socio-politic intern, să întârzie aderarea României la Uniunea Europeană.