Parliamentary debates

Domnul Vasile Filip Soporan:

"Ieşirea din criză prin reabilitarea muncii"

Acum, când se trece la reducerea salariilor şi a pensiilor, mi-am adus aminte de o analiză apărută în Le Monde Diplomatique, în 2007, intitulată "O uriaşă deturnare a bogăţiilor - Nu sunt fonduri pentru salarii", consecinţă a mai multor studii apărute în perioada 2004-2008 sub semnătura lui Francois Ruffin. Se porneşte de la un articol al BRI în care se afirma că "partea profiturilor este neobişnuit de ridicată, iar partea salariilor neobişnuit de joasă". Această constatare este împărtăşită şi de un studiu al FMI, în care s-a constatat că în statele membre G7, partea pe care o reprezintă salariile în produsul intern brut (p.i.b.) a scăzut cu 5,8% între 1983 şi 2006. La nivelul Uniunii Europene, această scădere a înregistrat 8,6%, iar la nivelul Franţei 9,3%. Calculele lui Jacky, directorul Institutului de cercetări economice şi sociale (IRES) din Franţa, ne arată că la nivelul Franţei 120-170 de miliarde de euro s-au scurs dinspre muncă spre capital, adică de zece ori deficitul de la Securitatea socială şi de vreo douăzeci de ori cel de la pensii (5 miliarde de euro). Această situaţie este percepută ca o deformare de structură nu numai la nivelul economiei, ci şi la nivelul societăţii, deformare rezultată dintr-un întreg ansamblu de factori: amploarea şomajului, politicile economice, schimbările în modul de conducere care au loc în sânul companiilor de vreo 20 de ani încoace.

Odată cu scăderea ponderii retribuţiilor s-au mărit şi deficitele bugetare şi datoriile suverane la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, folosind datele statistice oferite de Eurostat, Marea Britanie are un deficit bugetar de 12%, echivalentul a 190 miliarde euro şi o datorie suverană de 79,1%, Franţa are un deficit bugetar de 7,5%, echivalentul a 80 miliarde euro şi o datorie suverană de 83,6%, Germania are un deficit bugetar de 5,0%, echivalentul a 79,4 miliarde euro şi o datorie suverană de 78,8%, Spania are un deficit bugetar de 8,0%, echivalentul a 117,6 miliarde euro şi o datorie suverană de 64,9%, Italia are un deficit bugetar de 5,3%, echivalentul a 80,8 miliarde euro şi o datorie suverană de 118,2%, Grecia are un deficit bugetar de 13,6%, echivalentul a 32,3 miliarde euro şi o datorie suverană de 124,9%, România are un deficit bugetar de 8,3%, echivalentul a 40,8 miliarde euro şi o datorie suverană de 30,5%.

Din datele prezentate, la o creştere a p.i.b. ce se situează în ultimii treizeci de ani la 2%, se constată următoarea situaţie: scăderea ponderii salariilor în p.i.b., creşterea deficitelor bugetare, creşterea deficitelor la nivelul asigurării fondului pensiilor, creşterea deficitelor la nivelul securităţii sociale, creşterea şomajului, imposibilitatea susţinerii sau susţinerea parţială a sistemului de sănătate publică şi multe altele. Echilibrul ne arată faptul că diminuările clare, materiale, determină creşteri în cealaltă parte, la nivelul capitalului şi a anumitor cheltuieli nejustificate ale statului.

Din această prezentare, constatăm că România a atins, sau chiar a depăşit, standardele europene în desfăşurarea acestor fenomene, fenomene care au fost precedate la noi de distrugerea sofisticată a capacităţilor productive şi a pieţelor specifice.

Sunt multe lucruri de spus pentru această evoluţie europeană şi naţională, criza actuală fiind criza puternică a unui sistem care conduce la o reducere generalizată, la o diminuare a clasei de mijloc şi la o diminuare a aprecierii forţei de muncă. Prin urmare, avem de a face cu o problemă de sistem în care statul are stări de conflict structural cu retribuirea muncii prezente, cu retribuirea muncii trecute şi cu retribuirea muncii viitoare. Poate să ducă statul această bătălie, numai cu mentalitatea de a lupta împotriva unor probleme, în cazul cărora nu există nici responsabili, nici vinovaţi, iar partidele de stânga pot să continue nestingherite politica exprimării luptei împotriva tuturor formelor de nesiguranţă, împotriva abandonului şcolar, contra vieţii scumpe şi a consensului în care se va relansa creşterea economică pentru că se vor concilia interesele companiilor cu cele ale salariaţilor, aceasta fiind considerată cheia reuşitelor dezvoltărilor economice?

În acest context, mă gândesc cu indulgenţă la naivitatea mesajului candidatei la preşedinţia Franţei, Segolene Royal, care le spunea patronilor: "Faceţi profit, măriţi-vă veniturile", ca şi cum aceştia ar fi aşteptat permisiunea ei. Aş mai adăuga un lucru, demonstrat de practica creşterilor durabile, "asiguraţi şi o rată de creştere de peste 5%", singura care ar putea da putere instrumentelor care asigură cu adevărat justiţia socială. Şi încă un lucru, deosebit de important şi actual, exprimat de un om de dreapta, preşedintele Nicolas Sarkozy: "Munca înseamnă emancipare, iar şomajul alienare".

Personal, nu cred în succesul partidelor politice care solicită numai răbdare şi înţelegere, în cele care consideră că statele nu pot rezolva problemele, care nu pot stabili obiectivele, care nu pot defini viziunile asupra dezvoltării, care nu pot elimina sărăcia, care nu asigură abundenţa şi altele. Corelând evoluţiile ultimilor doi ani, consider că acest tip de stat este pe cale de dispariţie, iar partidul mulţumit numai să gestioneze va lăsa locul partidelor capabile să propună şi să producă schimbarea prin promovarea respectului, ordinii, meritului şi credinţei.

În acelaşi timp, consider că ar fi greşit să credem că socialismul nu mai interesează pe nimeni, că abuzurile sunt acceptate pe termen lung, că securitatea socială, învăţământul generalizat şi serviciile publice de sănătate nu rămân în continuare extrem de populare interesului cetăţenilor.

Consider că, în momentul de faţă, este nevoie de căutarea echilibrului şi a adevăratului interes naţional pentru ca bătăliile să nu fie sterile şi să nu vizeze doar oamenii şi acţiunile lor de moment. În acest context, apreciez că starea economiei naţionale reprezintă un factor care ţine de siguranţa naţională şi de devenirea europeană a României.