Parliamentary debates

Domnul Grigore Emil Rădulescu:

Stimaţi colegi,

Dacă au văzut primii gospodari ai oraşelor că nenorocita de sărăcie nu vrea să dea nici un pas înapoi, au cugetat vreo 12 ani şi până la urmă au găsit soluţie salvatoare pentru mulţimea disponibilizaţilor şi a pensionarilor.

Economate, cât mai multe economate, o hemoragie de economate care să stingă setea săracului de preţuri mici.

Iniţial, readucerea pe tapet a ideii staliniste de acum jumătate de secol era ca magazinele cu pricina să ofere un balon de oxigen oamenilor amărâţi care nu mai pot face faţă greutăţilor vieţii zilnice. Preţurile urmau să fie semnificativ mai scăzute, cu 20-30 la sută. Zis şi făcut. De zis, s-a zis, de făcut, s-a făcut mai puţin, aşa ca să aibă şi cine trebuie un gheşeft acolo, cât de cât.

Ceea ce ar fi trebuit să atragă pensionarii - de departe cei mai buni economişti ai momentului - nu a făcut decât să-i piardă de muşterii. Mulţi dintre ei au renunţat curând şi au plecat deziluzionaţi de marfa proastă şi doar cu puţin mai ieftină din alte magazine de unde îşi făceau regulat cumpărăturile. Ei au apreciat că pentru o pungă de orez spart şi cu gunoaie chiar nu merită să-ţi rozi pingelele prin frig şi zloată, mai cu seamă când diferenţa este de numai 200 de lei, în favoarea economatului de cartier. Cu pâinea, aceeaşi poveste, abia de se ieftineşte cu 200 de lei, iar la ulei, nici măcar nu mai este vorba de un avantaj, ci de jecmăneală curată, de vreme ce un litru costă 27.000 de lei la un magazin normal şi 32.000 de lei la economat.

Prinşi voiniceşte în derutanta horă a înfiinţării de economate, primii gospodari ai urbei de pe malul Dâmboviţei, care nu ratează nici o ocazie de a se filma radiind de fericire în faţa unui economat, nu au mai luat în seamă asemenea nimicuri. Mai mult, nu au realizat un lucru elementar: că oricât de repede şi oricât de multe economate vor lua naştere peste noapte, ele nu vor aduce nici măcar un leu în plus în buzunarele amărăştenilor.

Lipsa de cumpărături din economate arată nu numai că ele nu reuşesc să-şi găsească locul în societatea românească, ci că însăşi ideea de economat a fost compromisă prin preţurile şi calitatea mărfii din rafturi.

Un sondaj efectuat în rândul pensionarilor, şomerilor şi al celor căzuţi sub pragul sărăciei ar arăta imediat cât de falsă este ideea că aceia care au venituri de două-trei milioane de lei pe lună rup uşa economatelor.

Sunt convins însă că un asemenea sondaj nu se va face prea curând.

O puzderie de economate într-o economie de piaţă arată clar că ea nu este capabilă să asigure traiul cetăţeanului, fie el şi la limita de jos.

Economatele ameninţă să se compromită nu numai pe ele, ci şi ideea cum că România ar avea ceva comun cu capitalismul.