Parliamentary debates

Domnul Iosif Armaş:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

La 27 mai 1998, exact acum cinci ani, Agenţia Naţională de Presă ROMPRES transmitea, pe fluxul de ştiri externe, următoarea informaţie: "Consiliul Europei a confirmat scoaterea României de sub monitorizare, după cum a declarat, la reîntoarcerea de la Paris, domnul Adrian Năstase, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, prim-vicepreşedinte al PDSR. Domnia sa a precizat că au existat presiuni ale unor organizaţii neguvernamentale, mai puţin la curent cu ce se întâmplă în România, care au cerut continuarea monitorizării. Decizia adoptată a demonstrat, în opinia domnului Năstase, acceptarea faptului că România este un membru adult al Consiliului Europei. Totodată, liderul PDSR a vorbit despre existenţa unor semnale pozitive pe care le-a observat la Paris în ceea ce priveşte dorinţa şi eforturile României de integrare în structurile euroatlantice".

Pornind de la această informaţie, reluată, apoi, de principalele instituţii mass-media din ţară, se pot face câteva comentarii interesante, la împlinirea a cinci ani de la decizia, justă, a Comisiei Juridice a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În primul rând, consemnez faptul că Declaraţia Comisiei Juridice, adoptată în unanimitate, prin care s-a confirmat scoaterea României de sub monitorizarea specială, a constituit un prim semnal al faptului că ţara noastră se înscrisese deja pe drumul, ireversibil, al integrării europene. Faptul avea să fie confirmat, mai târziu, de ridicarea vizelor pentru cetăţenii români care doreau să călătorească în spaţiul Schengen, de începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană şi de invitaţia adresată României de a se alătura Alianţei Nord-Atlantice. Tot atunci, Biroul permanent al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat, în cadrul sesiunii de la Lisabona, o recomandare ce prevede eliminarea vizelor pentru reprezentanţii Consiliului Europei în toate statele membre.

În al doilea rând, decizia comisiei întrunită la Paris venea la un an după ce fuseseră suspendate controalele atât de cunoscute şi dese ale raportorilor APCE la Bucureşti. Europarlamentarii trebuiau să decidă dacă România a îndeplinit toate angajamentele şi obligaţiile asumate la admiterea sa în Consiliul Europei, în toamna anului 1993, sau dacă, dimpotrivă, există elemente care ar putea impune continuarea procesului de monitorizare. Sunt puţini cei care îşi mai aduc aminte acum că, în timpul sesiunii din aprilie 1998, a intervenit un element nou, hotărâtor în amânarea deciziei pentru sfârşitul lunii mai: raportul negativ al organizaţiei Amnesty International referitor la respectarea drepturilor omului în România, document care făcea trimitere directă la problema homosexualilor şi la cea a populaţiei de etnie rromă. La vremea respectivă, raportul înaintat de Amnesty International a fost puternic susţinut chiar de Gunnar Jansson, principalul raportor pentru România al Consiliului Europei.

În al treilea rând, este bine să ne aducem aminte că principalul susţinător al României a fost chiar domnul Adrian Năstase, pe vremea aceea membru al Comisiei Juridice a APCE, care s-a opus, prin argumente pertinente, oricărei menţiuni privind o eventuală redeschidere a procedurii de monitorizare, dar şi colegul domniei-sale, domnul Gyorgy Frunda, reprezentantul UDMR, care a avut o poziţie cât se poate de corectă în această privinţă. În faţa argumentelor prezentate de cei doi parlamentari români, până şi Gunnar Jansson a admis că România a intrat definitiv în clubul democraţiilor europene.

Lucrurile au decurs apoi de la sine. Plenul Comisiei juridice, adoptând declaraţia la care m-am referit, a împuternicit-o pe doamna Leni Fischer, preşedintele în exerciţiu al Adunării Parlamentare aj Consiliului Europei, să înainteze documentul autorităţilor de la Bucureşti.

Faptele trecute în revistă aparţin, de cinci ani, domeniului istoriei. Evocarea lor, acum şi aici, are un singur scop: acela de a reaminti tuturor că viitorul României este numai şi numai alături de Europa şi lumea civilizată.