Parliamentary debates

Domnul Horea Dorin Uioreanu:

Comercialul anacronic al partidelor româneşti

Noţiunea de comercial a apărut, în mod sigur, ca o variantă mai modernă a mai vechiului termen de "negoţ". Nu sunt un specialist în etimologie, dar, fără îndoială, pot spune, prin prisma a ceea ce am trăit în ultimii cincisprezece ani, ceea ce a făcut comercialul din politică şi care este percepţia omului prins în această horă.

România anilor '90 a fost, fără îndoială, tărâmul făgăduinţei în ceea ce priveşte superofertele; a fost, deopotrivă, România marilor ţepe economice... şi nu numai. Am trăit toţi deziluzii şi ne-am trezit mai sceptici după fiecare campanie electorală. Asta pentru că s-a maximizat oferta, s-a promis de fiecare dată marea cu sarea, când de fapt miza era cu totul alta, iar discuţiile trebuiau purtate la un alt nivel şi pe alte teme.

Pe zi ce trece, lumea politică începe a se confunda cu comercialul vieţii de zi cu zi. De la patru la patru ani, ne trezim că trebuie să recreionăm în mentalul colectiv personaje noi, mai stilate şi mai curate. Suntem un fel de prizonieri ai unor figuri de ceară, înzestrate cu grai calculat, cu figuri reci, cu fraze scurte şi apăsate. Politicianul scos de la naftalină este pentru început galant, înţelegător, calm. Începe să pară "de-al nostru", începem să-l vedem peste tot: la meci, la televizor, la spectacole, la marile adunări de oameni. Ajungem să trăim cu el alături şi pare chiar simpatic. Nu are multe idei, dar acelea câteva, fixe, pe care le are, le repetă cu fiecare ocazie.

Între vânzătorul de magneţi care vindecă orice boală şi politicianul nou-nouţ, de la costumul la patru ace până la mijloacele de persuasiune folosite în comunicare, diferenţa este nesemnificativă. Între omul nou-creat şi cel care se autoconstruieşte pe baza unor proiecte politice pozitive, în faţa votului direct, primul are câştig de cauză. Pentru că, deşi nu are idei multe, primul insistă pe ele, ca într-o reclamă la margarină, iar al doilea încearcă să le îmbunătăţească şi să-şi provoace electoratul la a gândi mai mult.

Sunt un personaj activ al vieţii politice încă din 1990. Am pornit de la anumite idealuri pe care acum le-am transformat în credinţe şi care stau la baza tuturor proiectelor mele politice. Am fost consecvent de la bun început, uneori am greşit, dar nu de puţine ori am pierdut prin sinceritate. Nu sunt adeptul reţetelor de provenienţă americană pentru creat imagini de politicieni-model peste noapte, pentru că mă tem de superficialitate, de forme fără fond şi consider că un om de paie nu are ce căuta în posturi decizionale.

Observ însă, cu mâhnire, că majoritatea partidelor politice româneşti îşi transformă oferta electorală într-o ofertă comercială. Ideile sunt simple, scurte, puţine şi fixe, iar ceea ce faci contează din ce în ce mai puţin, în comparaţie cu felul în care spui că o faci. Mare parte a formaţiunilor politice din România s-au adaptat regulilor "economiei de piaţă politică" şi şi-au transformat oferta electorală într-un expozeu de mercantilism. Strategie care, pe termen scurt, dă roade în sondajele de opinie.

Partidul Naţional Liberal nu a căzut, încă, în păcatul comercialului, al superficialităţii. Liberalismul, în esenţa lui, nu este o doctrină irezistibilă la public, iar acţiunile liderilor PNL o demonstrează. Ni se reproşează de multe ori că nu suntem destul de incisivi, că nu ne vindem imaginea oamenilor de valoare. Însă, când o facem, pare că nu mai suntem noi. Dar cea mai bună dovadă că PNL nu se încadrează în şablonul partidului comercial este că PNL nu este şi nu are şanse să devină partidul unui singur lider, datorită numărului mare de personalităţi şi de idei adunate sub aceeaşi umbrelă necomercială a liberalismului.

Cu siguranţă, politica românească trebuie să evolueze de la scandalurile ce ţin prima pagină a ziarelor la lupta pe proiecte şi idei. Or, acest lucru nu poate începe decât din interior, la nivelul politicii de promovare a oamenilor în partide şi de selectare a celor care poartă mesajul public. Numai aşa se poate face trecerea de la politica de criză, de la soluţiile de moment la strategii bine gândite, iar noi, ca oameni politici, ne putem ridica din stigmatul promiscuităţii, redefinind noţiunea de lider politic. Este nevoie, în acest sens, ca, în cadrul jocului politic, să se pună în balanţă oferta şi contraoferta, dar nu ca la piaţă, prin mijloacele specific dâmboviţene, ci ca într-o societate evoluată, pe baza argumentelor şi contraargumentelor.