Parliamentary debates

Domnul Eugen Constantin Uricec:

"Prea mulţi copii fac copii în România!"

În urmă cu mai mulţi ani, presa internaţională era puternic marcată de obiceiurile populaţiei rome din România, care îşi căsătorea copiii încă de la vârste fragede. Mult timp, obiceiul de a da naştere unor copii în plină adolescenţă a fost considerat strict o problemă a populaţiei rome.

Din nefericire, astăzi constatăm că nu mai putem vorbi despre acest flagel ca fiind doar o problemă de cultură şi tradiţii a conaţionalilor noştri. Deopotrivă romi sau români, tot mai mulţi copii au ajuns să dea naştere altor copii, la vârste de 14, 13 sau chiar 12 ani.

Săptămâna care a trecut aflam cu stupoare că numărul acestor copile a crescut cu peste 30 de procente în ultimii doi ani, şi tendinţa nu pare a fi una prea optimistă. Vă dau numai un singur exemplu, care poate sensibiliza pe oricine. În judeţul Dâmboviţa, într-o localitate în care s-a născut celebrul scriitor I.L. Caragiale, şi care astăzi îi poartă numele, mai mult de jumătate dintre copile nasc înainte de împlinirea majoratului. Şi, din nefericire, acest exemplu nu este unul singular în România!

Dacă viaţa unei copile-mame a fost deja compromisă prin sarcina ei la o vârstă atât de fragedă, vă rog să nu uitaţi cu ce şanse de reuşită în viaţă porneşte copilul copilei. Astfel, nu mai putem vorbi de o victimă, ci de cel puţin două, de cel puţin doi copii cărora li se înlătură dreptul la copilărie.

Nu este pentru prima dată când acuz lipsa de viziune care a marcat politicile publice din ultimii douăzeci de ani. Nu este pentru prima dată când acuz faptul că ceea ce este cel mai important pentru o naţiune, şi anume generaţia copiilor şi a tinerilor, nu a stârnit practic niciodată o prea mare atenţie din partea clasei politice.

Cred cu putere că astăzi, mai mult ca niciodată, acest lanţ nesfârşit de probleme cu care se confruntă copiii României trebuie să ia sfârşit.

Câţi dintre copiii români se mai pot bucura astăzi de o copilărie veritabilă? Zeci de mii de copii români cresc astăzi fără părinţii lor, părinţi plecaţi pentru o viaţă mai bună la munca din străinătate. Zeci de mii de copii continuă să abandoneze şcoala din pricina problemelor materiale cu care se confruntă părinţii lor. Zeci de mii de copii sunt văzuţi astăzi, în secolul al XXI-lea, ca o forţă suplimentară de muncă, în agricultură, în construcţii sau în alte munci grele, şi mai puţin ca o bucurie a familiei.

În acest context al lipsei la speranţă, pare aproape firesc că tot mai multe copile ajung la secţiile de neonatologie la vârste de neimaginat! Lipsa dialogului cu părinţii, atenţia din ce în ce mai slabă a acestora pentru viitorul copiilor lor, abuzurile, unele venite chiar din partea celor care ar trebui să le apere, difuzarea nediscriminată a materialelor pornografice prin toate mediile, precum şi lipsa de reacţie a autorităţilor s-au transformat în timp în factori favorizanţi ai acestui fenomen îngrozitor.

În ciuda existenţei unui amalgam de instituţii, guvernamentale sau neguvernamentale, a unor instituţii proclamate somptuos de utilitate publică, care au unic scop protecţia drepturilor copilului, nu am remarcat nici măcar un caz izolat în care aceste instituţii să fi reportat vreun succes notabil.

Oricât de mult am iubi sau blama presa românească, ea are marele merit de a fi fost singura care, de mai bine de zece ani, atrage atenţia virulent asupra acestor fenomene, fără ca decidenţii politici sau chiar opinia publică să fie sensibilizate.

Mii de copii dispăruţi fără urmă în fiecare an, mii de copii ajunşi în lagărele pornografiei europene, mii de copii exploataţi pentru cerşetorie - sunt cifre care arată preocuparea deosebită a statului român pentru viitorul societăţii noastre.

Nu cred că putem spera la un viitor mai bun şi mai sigur în absenţa unor politici care să schimbe macazul preocupărilor noastre către cei pentru care construim România.

Dacă vom dori să marcăm o reală reformă, ea trebuie să pornească de la modificarea mentalităţilor noastre şi a preocupărilor legate de priorităţile reale din societate. Şi apoi, ce prioritate poate să fie mai importantă decât viitorul propriilor noştri copii?!