Parliamentary debates

Domnul Gabriel Sandu:

Băncile utilizează în activitatea de creditare banii "deponenţilor" care trebuie să fie ocrotiţi de riscul de a-şi pierde economiile prin acordarea de către bancă a unor aşa numite credite neperformante. Însă aceste măsuri de precauţie sunt deseori împinse la extrem. În ideea protejării intereselor deponenţilor se încalcă drepturile persoanelor care apelează la încheierea unui contract de credit bancar. Se ajunge la o supraîncărcare a acestora din urmă care tinde, în unele privinţe, să treacă de limitele legale.

Cu toate că nivelul veniturilor din România se situează pe ultimele locuri din Europa, constatăm că nivelul dobânzilor ne pune, paradoxal, pe un loc fruntaş între ţările Uniunii Europene.

La sfârşitul lunii iulie 2005, creditele destinate companiilor aveau în România o rată medie a dobânzii de 16,4%, la mare distanţă faţă de Ungaria (8,3-10%), Polonia (6,6%), Cehia (4,1%) şi Bulgaria (7,5-9%).

Situaţia este asemănătoare la împrumuturile pentru persoane fizice unde rata medie a dobânzilor era de 18,7%, aproape dublu decât în Ungaria, spre exemplu. Diferenţa dintre dobânzile la credite şi cele la depozite în moneda locală este de departe cea mai mare în România, de aproximativ opt puncte procentuale, la persoane juridice, şi de 10,2% la persoane fizice. Spre comparaţie, în Bulgaria, pentru persoane fizice marja este de doar 2%, în Cehia de 2,7%, iar în Ungaria şi Polonia la jumătate faţă de cea din România.

Şi acestea nu sunt cele mai mari probleme. Problemele mari intervin atunci când vorbim de transparenţa bancară existentă în acest moment în România.

Consumatorul şi mă refer aici mai ales la persoanele care se împrumută de la bănci sunt puşi în situaţia de a semna contracte de împrumut profund în defavoarea lor.

În acest moment, băncile pot modifica unilateral şi după bunul plac ratele dobânzii, pot stabili o rată a dobânzii penalizatoare mai mare decât rata dobânzii stabilite pentru rambursarea capitalului, pot impune împrumutatului un contact de încheiere a unei poliţe de asigurare de viaţă, deşi chiar în cazul morţii debitorului banca dispune de suficiente garanţii contractuale pentru a recupera sumele datorate, pot declara contractul de credit scadent şi, prin urmare, să solicite rambursarea tuturor sumelor datorate în baza acestuia, în situaţia în care o terţă persoană formulează o acţiune în justiţie împotriva împrumutatului.

Majoritatea băncilor impun debitorului să suporte inclusiv riscul legislativ (banca consideră o neîndeplinire a obligaţiilor contractuale faptul că acesta nu mai îndeplineşte condiţiile de creditare impuse de modificările legislative ulterioare încheierii contractului de credit), forţa majoră (care nu exonerează debitorul de răspundere) sau riscul politic, în timp ce banca nu răspunde pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii din cauza conflictelor internaţionale, măsurilor autorităţilor, conflictelor de muncă, nefuncţionarea echipamentelor băncii etc.

În consecinţă, consider ca fiind absolut necesară eliminarea comportamentului abuziv al băncilor, prin obligarea acestora să-şi facă publice politicile interne de creditare, precum şi reglementarea mai strictă a posibilităţii de modificare a ratei dobânzii (inclusiv a dobânzii penalizatoare), respectiv reglementarea clară a executării silite a bunurilor debitorilor, cu protejarea intereselor acestora.