Parliamentary debates

Domnul Iosif Armaş:

Se împlinesc, peste patru zile, 150 de ani de la declanşarea războiului Crimeii, eveniment major pentru politica generală a sud-estului Europei, cu implicaţii deosebite asupra viitorului provinciilor româneşti. Pentru a înţelege cum se cuvine acest moment, permiteţi-mi, stimaţi colegi, o scurtă incursiune istorică.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marile puteri socoteau prăbuşirea definitivă a Imperiului Otoman, numit "omul bolnav" al Europei, doar o problemă de timp. Chestiunea moştenirii otomane a ascuţit contradicţiile dintre marile puteri, acestea ducând în cele din urmă la izbucnirea războiului Crimeii, desfăşurat între anii 1853-1856.

Războiul a început prin ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti de către armatele ruseşti care au trecut Prutul la 21 iunie 1853, fără să declare război. La rândul său, sultanul Abdulmegid declara război Rusiei, în septembrie 1853, numai după ce a obţinut asigurări din partea Angliei şi Franţei, că va fi sprijinit împotriva Rusiei. La 30 noiembrie 1853, amiralul rus Nahimov distruge flota otomană în golful Sinope, obţinând asigurarea supremaţiei de către flota rusă nu numai în Marea Neagră, ci în întreg spaţiul adiacent. Înfrângerea flotei turce a alarmat, evident, Anglia şi Franţa, care au pătruns cu flotele lor în marea Neagră. În acest fel, cele două ţări s-au implicat în operaţiunile militare, declarând formal război împotriva Rusiei, în martie 1854.

Campania militară la Dunăre, declanşată în paralel cu cea navală, de către Rusia, a continuat în iarna anului 1853, precum şi în primăvara anului următor. S-au dat lupte grele la Calafat, Olteniţa, Turnu, Călăraşi, Ismail şi Brăila. Trupele ruseşti, suferind înfrângeri după înfrângeri, s-au retras din Ţara Românească şi Moldova, teritoriile fiind ocupate de armatele turco-austriece. Astfel, frontul s-a mutat pe teritoriul Crimeii.

Înfrângerile militare pe front, dublate de presiunile diplomatice ale Austriei, au silit Rusia să se aşeze la masa tratativelor, mai ales că, între timp, ţarul Nicolae I murise, urmând la tron, în februarie 1855, Alexandru al II-lea, cunoscut ca un partizan al păcii.

Ca urmare, după multe tratative, Congresul de pace a început la Paris pe 25 februarie şi s-a încheiat la 30 martie 1856, prin semnarea Tratatului ce avea să devină un document fundamental pentru reglementarea litigiilor ulterioare în Europa.

Potrivit acestui document, stabilirea normelor de navigaţie de la gurile Dunării se transferă unei comisii europene, iar în ceea ce priveşte organizarea viitoare a Moldovei şi a Ţării Româneşti, deşi Congresul a menţinut suzeranitatea otomană, s-a instituit un protectorat colectiv al marilor puteri. Războiul Crimeii, declanşat în cursul anului 1853, a avut importante consecinţe pe plan european. Înfrângerea Rusiei a creat un nou echilibru pe continent şi a îngăduit ca problema românească să fie tratată ca o problemă europeană.