Parliamentary debates

Domnul Marius Cristinel Dugulescu:

"Relaţia bisericii cu statul - consideraţii asupra Legii nr.489/2006"

România se încadrează în categoria statelor care practică un model de cooperare inspirat din cel german şi care, totodată, recunoaşte prin Constituţie autonomia bisericilor. O autonomie care încearcă să traducă o experienţă istorică aparte, o realitate confesională existentă şi care oferă soluţii la raportarea uneori conflictuală dintre dreptul canonic şi dreptul civil.

Statul este dator să-şi exercite funcţia de legislator în relaţia Biserică - Stat, promovând prin iniţiative legislative şi politici publice coerente, acele valori sociale imuabile pe care se sprijină statul de drept, implementând acele mecanisme juridice şi constituţionale de protejare şi garantare a libertăţii religioase.

În Constituţia României se statuează prin art.29 alin.(1) că "Libertatea conştiinţei şi implicit libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă". Cultele religioase din România sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii, aşa cum prevede alin.(3) al art.29. Principiul cooperării între Comunitate - Biserică şi Stat este statuat în alin.(5) al art.29: " Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate". Dacă ne referim la Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, reprezintă un cadru legal solid şi bine structurat în aparenţă, dar discutabil în esenţă. Amintesc doar argumentul ambasadorului pentru libertate religioasă în lume, John V. Hanford, care a remarcat în anul 2007 că actuala lege pune obstacole libertăţii religioase, prin cerinţele impuse pentru recunoaşterea unui grup religios, se menţine distincţia între grupuri religioase recunoscute sau nerecunoscute oficial, iar numărul religiilor oficiale este redus. Se impune în acest context o observaţie de nuanţă între recunoaşterea unei religii (dreptul acesteia de a se exprima şi de a fi practicată) şi recunoaşterea unui cult. În acest context, cultul este un termen juridic. A nu fi cult recunoscut nu înseamnă că nu ai drepturi sau că eşti îngrădit în libertatea de a te exprima religios în spaţiul public. Nu calitatea de fenomen religios este confirmată prin recunoaşterea unui cult, calitate pe care statul nu o poate stabili sau aprecia. De asemenea, mult discutatul articol 13 din Legea nr.489/2006 ne confruntă cu o discuţie relevantă în contextul libertăţii religioase. Este un articol care aduce în discuţie posibilele limite ale libertăţii religioase. Raportul dintre libertatea de expresie şi respectul faţă de simbolurile religioase este unul extrem de subtil. Orice încercare de a vorbi în termeni juridici comportă un risc asumat. Putem spune că respectul faţă de simbolurile religioase defineşte un comportament public rezonabil şi implicit protejează o valoare a persoanei umane: credinţa, oricare ar fi aceasta.

În pofida acestor reglementări constituţionale şi speciale privind libertatea religioasă în România, sunt de notorietate cazurile din comunităţile rurale, în special, când trupurile neînsufleţite ale persoanelor care au fost membri ai cultelor neoprotestante, nu pot fi înmormântate creştineşte în cimitirele locului, din cauza opoziţiei vehemente a liderilor religioşi care reprezintă religia majoritară. Aceste cazuri reprezintă o încălcare flagrantă a drepturilor omului şi a demnităţii umane, a libertăţii religioase faţă de familia defunctului, fiind în vădită contradicţie cu prevederile constituţionale şi ale legii speciale din cadrul legislativ românesc.

Aşadar, paradigma relaţiei comunitate - biserică - stat este fundamentală într-un stat de drept din perspectiva promovării, protejării şi garantării libertăţii religioase.

În consecinţă, pentru a evita riscul "sacralizării" Statului, cât şi pe cel al "istoricizării" Bisericii, relaţia dintre Biserică şi Stat trebuie privită dintr-o perspectivă a neutralităţii statului, dar şi din punctul de vedere al unui parteneriat bazat pe principiul cooperării, specific societăţilor moderne.