Parliamentary debates

Domnul Ştefan Giuglea:

Declaraţie politică - Dreptul la cultură.

Stimaţi colegi,

Pentru a se putea înscrie în noul orizont al civilizaţiei postindustriale, România trebuie să îşi reactiveze potenţialul creator de care dispune, forţa intelectuală şi resursele morale ale societăţii, dorinţa de afirmare şi spiritul de iniţiativă, sistemul de educaţie şi celelalte calităţi ale factorului uman. Componenta culturală este caracteristică unui standard calitativ ridicat al vieţii spirituale, individuale şi sociale, iar creşterea profesionalismului şi accesul la cultură, în general, conduce la un nivel calitativ superior al vieţii.

Ca urmare a funcţionării principiului descentralizării la nivelul tuturor instituţiilor statului, Ministerul Culturii şi Cultelor promovează o politică aptă să dea libera dezvoltare centrelor de cultură, teatrelor, muzeelor, caselor de cultură, căminelor culturale, bibliotecilor, creatorilor din toate domeniile artei. Mai mult, chiar, se merge pe o totală desprindere de zona ministerială, lăsând cale liberă consiliilor judeţene şi locale să formuleze propriile lor politici culturale, să distribuie banul public destinat actului cultural, după principii nevalorificabile, din partea ministerului de resort. Aspectul în cauză poate avea părţi favorabile, tot aşa cum poate angrena sisteme care să dăuneze grav profesionalismului creativ, valorilor autentice, să producă abateri de la principiile şi normele statuare ale creaţiei în general.

Când se emite o astfel de opinie, trebuie avut în vedere cine se ocupă de toate aceste instituţii de artă, muzeale, de spectacole; este vorba de acele structuri care se numesc "comisii de cultură" şi care îşi desfăşoară activitatea la nivelul local judeţean. În componenţa lor se regăsesc oameni cu diverse pregătiri, unii titraţi, alţii mai puţin sau deloc, persoane care ar putea avea chiar intenţii foarte bune şi motivări rezonabile atunci când iau o decizie în cultură.

Şi, totuşi, astfel de decizii pot fi nocive dacă nu sunt vizate de un for competent sau de o instanţă autorizată. Acest lucru nu se petrece pentru simplul fapt că legea nu o mai prevede, ci pentru că descentralizarea în cultură a fost confundată cu liberul arbitru şi pentru tragicul motiv că unii mai speră să fie acceptat statutul omului care se pricepe la toate. Din lipsa de competenţe, fiecare face ce doreşte cu banul public, nutrind convingerea că o va face avizat şi că în domeniul artei oricare se pricepe măcar un pic.

Concluzionând, teatrele au devenit feude ale unor directori care trăiesc cu convingerea că 4 ani sunt patroni.

Căminele culturale sunt lăsate în stare de năruire sau au devenit gropi de gunoi prin care pasc tot felul de animale.

Casele de cultură au alocat sume mici cu care nu pot face o viaţă culturală decentă pentru un număr reprezentativ de oameni, în condiţiile în care instituţiile profesioniste de spectacole nu le mai calcă de mult pragul.

Muzeele au o activitate prăfuită, statică, nerealizând necesitatea transformării lor în centre de cultură vii, în care să se desfăşoare tot felul de activităţi de promovare a creaţiei artistice şi interpretative.

Bibliotecile nu au un fond suficient de carte, motiv pentru care achiziţionează tot mai greu, din lipsă de bani.

Se promovează, la nivelul sălilor de spectacole, tot mai multe manifestări vulgare şi imorale, făcând din grădiniţele de vară de pe litoral un focar de anticultură, un soi rău de distracţie cu orice preţ, uitând cu desăvârşire că vara judeţul Constanţa devine scena culturii româneşti, un ambasador tacit al stării noastre culturale.

Nici o autoritate nu este abilitată legal să controleze în aceste condiţii manifestările culturale, nimeni nu poate interzice promovarea vulgului pe post de educaţie autentică.

Ministerul Culturii devine astfel o verigă fără rost, în condiţiile în care nimeni nu cere să îşi exercite autoritatea în planul cultural local, rămânând să se ocupe de patrimoniul cultural naţional prin prisma arheologiei.

Comisiile de cultură de la nivelul consiliilor judeţene şi locale ar trebui să nu ia nici o decizie fără avizul de specialitate al serviciului descentralizat al Ministerul Culturii şi Cultelor

Starea de autonomie ar fi astfel întărită şi nu eliminată, cum se doreşte a se interpreta. Lipsa oricărei forme de control autorizat duce inevitabil la haos, la prăbuşirea scării de valori, la impostură şi amatorism.

Dacă astăzi nimeni nu răspunde pentru starea culturii la nivel local şi judeţean, încercând să se câştige capital politic cu tot felul de realizări zornăitoare, mâine, generaţia care va veni va avea de ales din ce mai rămâne, fără aplicabilitatea unei politici culturale coerente şi competente la nivelul administraţiei locale.

Mai marii oraşelor vor continua să vorbească despre "teatrul lor", despre "muzeul lor", despre ce a realizat un preşedinte sau un primar, fără ca nimeni să le amintească despre investiţii făcute din banul public, despre obligativitatea lor de a se asigura tot ceea ce întreprind - e autentic sau nu, este necesar sau nu, este valoros sau nu.

Cultura costă mult, poate prea mult pentru o ţară cu atâtea probleme de existenţă; nu s-a întrebat nimeni însă care este costul inculturii care din nefericire stă să ne atingă ameninţător?

Nimeni nu are voie să decidă asupra dreptului copilului meu sau al dumneavoastră la o cultură românească autentică şi valoroasă. Statul român investeşte sume mari în susţinerea acestui sector vital al existenţei noastre, care în cele din urmă ne asigură identitatea în viitor, în faţa acelora care ne solicită tot mai insistent să îndeplinim tot felul de condiţii pentru a le sta alături. Or, prin cultura românească, noi putem oferi reţete multor civilizaţii occidentale, dacă vom şti ce să facem pe viitor cu ea.

De aceea, este necesară coordonarea programelor de importanţă naţională, care presupune, concomitent, descentralizare administrativă, decizională şi managerială, implicarea instituţiilor publice de cultură subordonate autorităţilor locale, aplicarea strategiilor sectoriale, diversificarea ofertei culturale şi satisfacerea cerinţelor exprimate de membrii comunităţilor rurale sau urbane.