Parliamentary debates

Domnul Petre Posea:

"Europa şi terorismul!"

După căderea zidului Berlinului şi schimbările din U.R.S.S., Europa a abandonat atât rolul de scut în faţa unui pericol real din partea acestor puteri, cu toată protecţia umbrelei americane şi a armelor intercontinentale, cât şi pe acela de forţă de atracţie asupra ţărilor limitrofe care trăiau sub cizma rusească.

Aceste roluri nu mai aveau sens căci ameninţarea militară dispăruse împreună cu opresiunea imperialistă sovietică, practicată împotriva statelor din estul european. Dar războaiele locale au izbucnit mai peste tot, începând cu fosta Iugoslavie, fără ca Europa să fie capabilă să acţioneze, dimpotrivă lăsând Statelor Unite grija de "poliţist internaţional", iar Statele Unite, singura superputere a planetei, au intervenit direct, mai ales acolo unde le dictau interesele, fără a mai cere părerea aliaţilor europeni.

Uneori, aceştia s-au manifestat cu întârziere, mai mult ca "putere de pace". Când au participat la conflict, n-au făcut-o decât implicându-se în mai mică măsură, jucând un rol secundar, în raport cu "marii fraţi americani", exemple fiind războiul din Golf, în Liban şi Serbia, precum şi cel din Afganistan.

Am avut dovada absenţei de coeziune a Europei, pe plan politic şi militar, chiar la nivel operaţional, atunci când a fost vorba să dovedim un front unic în lupta contra terorismului. Nu mă refer în mod special la război, ci la decizia de a interveni printr-o acţiune de poliţie internaţională, care să impună condiţii şi limite, aplicând cu precizie propriile strategii.

În ce priveşte războiul, o Europă mai puternică şi mai unită ar fi putut face presiuni asupra Statelor Unite pentru a evita unele bombardamente americane masive, cam prea dezinvolte în ce priveşte "efectele colaterale", adică masacrele civile.

Terorismul a lovit crunt Statele Unite în 11 septembrie 2001 şi, ca o ironie a soartei, tot într-un 11, dar martie 2004, capitala Spaniei, Madrid. Dar nu numai americanii şi spaniolii sunt cei vizaţi. Este ameninţat întregul ansamblu al lumii occidentale. "Războaiele islamice" au început în anii 1990 şi nu sunt rezultatul principal al sărăciei, ci al problemelor geopolitice complexe, precum demografia galopantă a popoarelor musulmane, dorinţa lor de a fi recunoscute ca puteri şi de a juca un rol pe eşichierul internaţional, revolta lor împotriva claselor dominante, corupte, a regimului politic susţinut de occident, care, în loc să le redistribuie enorma bogăţie a petrolului, o deturnează tot în profitul lor în conturi străine, în bănci occidentale.

Suntem cu toţii implicaţi în acest pericol, care are vizibil puncte de referinţă (după pierderea Afganistanului) în Palestina, în Irak, Somalia şi Sudan, dar care câştigă teren câte puţin aproape peste tot în statele arabe şi musulmane din lumea întreagă sub acoperirea de mişcări integraliste. Islamul este exploatat ca amalgam, fanatismul se înrădăcinează într-o confuzie de fond între religie, politică şi război.

Unele dintre aceste ţări sunt pe cale de a-şi pregăti arme atomice şi bacteriologice care ar putea să ne distrugă. Ieri la New York, azi la Madrid, dar mâine ar putea fi rândul Londrei, Parisului, Berlinului, Moscovei sau Bucureştiului, situaţie de care opinia publică nu pare să-şi dea seama. Orice intervenţie masivă a trupelor europene devine extrem de problematică, motiv pentru care americanii au preferat să stabilească un parteneriat excepţional cu Rusia şi China - eveniment absolut fără precedent -, pentru a constitui o alianţă mondială mai largă, contra terorismului.

Europa se află la o cotitură fundamentală în istoria sa, în faţa unor opţiuni cruciale care se impun şi care vor decide viitorul său. Vom asista oare la un declin sau la o întărire a prezenţei sale pe scena mondială? Va alege oare un parteneriat stabil cu Statele Unite sau se va mulţumi cu un rol de auxiliar?

Dacă se va pronunţa în favoarea parteneriatului, va trebui să-şi amelioreze coeziunea internă şi să-şi întărească mecanismele decizionale care să-i permită intervenţia rapidă în cazuri de criză la nivel internaţional.

Va mai trebui să-şi întărească sistemul de apărare comun, să-şi perfecţioneze şi să-şi profesionalizeze forţele armate din fiecare stat, plasându-le sub un comandament unic, poate printr-un sistem de rotaţie, dar oricum stabil şi puternic.

Dar mai ales va trebui să capete o viziune comună a destinului său şi o idee clară a proiectelor, la nivel european şi internaţional.

Ar fi un mare pericol la scară mondială, dacă toate acestea vor fi considerate doar nişte visuri, fiindcă astfel vastul proiect al Uniunii Europene îşi va pierde consistenţa şi nu va rămâne decât o constelaţie de state, mai mult sau mai puţin de acord între ele, fără convingere prea mare, cu o monedă unică fireşte, poate cu o constituţie politică comună, dar care vor continua să se implice reciproc în certuri fără importanţă, ceea ce în final nu înseamnă decât slăbiciune cronică. Doar noi suntem cei care ne vom decide viitorul!