Parliamentary debates

Domnul Daniel Buda:

"Legitimitate şi putere"

Dacă în popor există zicala după care "Vrabia mălai visează" pentru a derâde lăcomia nedisimulată a unei persoane, în politică această zicală se poate folosi pentru a derâde prostia şi ridicolul unor declaraţii. Astfel de declaraţii au vizat recent declanşarea procedurii de suspendare a Preşedintelui Băsescu, făcute pe un ton pe cât de grav, pe tot atât de ridicol, de liderul unui partid a cărui zestre electorală nu reuşeşte să iasă din marja de eroare a sondajelor de opinie. Nu cred că trebuie să ne "temem" de acest anunţ, după cum nu cred că se teme nici Preşedintele, dar totuşi - pentru liniştea cititorilor - trebuie spus că pentru declanşarea procedurii de suspendare a Preşedintelui României trebuie iniţiată o propunere de către cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Or, după cum se ştie, PC-ul nu dispune de un asemenea număr de parlamentari, iar celelalte partide parlamentare nu par să se avânte într-o asemenea aventură politică. Nici chiar Tribunul Vadim, care a trâmbiţat şi el în urmă cu două săptămâni o asemenea intenţie, în cele din urmă şi-a dat seama că nu are sorţi de izbândă şi a renunţat.

Deci, o tentativă de suspendare a Preşedintelui - conform procedurii constituţionale - nu poate avea nici un succes, pentru simplul motiv că pe iniţiatori i-ar contrazice aritmetica parlamentară. Nu este însă mai puţin adevărat faptul că motivele invocate pentru declanşarea procedurii de suspendare sunt la fel de ridicole ca şi cel care le-a expus. Mai precis, motivaţia demersului a fost construită pe relatările unei persoane care a tras cu urechea la o discuţie purtată de Preşedinte în weekend cu foşti colegi de partid şi cu nişte prieteni, într-un local public. Dacă liderul PC îşi construieşte «rechizitoriul» împotriva Preşedintelui pe temeiul unor delaţiuni «din auzite», pe fond muzical, este grav pentru profesionalismul unui politician.

Problema domnului Voiculescu este că domnia sa se teme de Traian Băsescu. «Episodul Vulpe» nu a fost cauza, ci ocazia de a-l mai ataca pe Preşedinte. PC-ul şi liderul său ştiu foarte bine că în cazul unor alegeri anticipate - dorite de Preşedintele Băsescu - partidul ar rămâne pe dinafară Parlamentului. Şi-atunci, singura soluţie este să adune fărâme de notorietate, ieşind cu ştiri de scandal şi alegând o ţintă de atac care să le transfere din notorietate.

Nu numai PC-ul şi liderul său se tem de Preşedinte, ci şi toţi cei care propovăduiesc regimul parlamentar în România. Adică alegerea Preşedintelui de către Parlament - nu direct de cetăţeni, aşa cum este acum - şi transformarea acestuia într-un maestru de ceremonii politice simandicoase de salon.

Raţionamentul regimului parlamentar în România porneşte însă de la nesocotirea unei realităţi, şi deci de la o premisă greşită. În prezent, majoritatea cetăţenilor doresc să-şi aleagă ei şeful statului, şi nu vor să lase acest lucru pe mâna Parlamentului. În fond, au dreptate. Ce legitimitate şi reprezentativitate ar mai avea un preşedinte ales de un Parlament care se «bucură» de cea mai proastă notorietate în rândul cetăţenilor? Nu odată am fost martorii unor trocuri politice în Parlament, aranjamentele dintre partide la vot conducând la situaţii ridicole: ordonanţa DNA, Legea ANI, încuviinţarea percheziţiei lui Adrian Năstase etc. Or, a lăsa pe mâna unui asemenea Parlament alegerea Preşedintelui ţării ar putea însemna o bătaie de joc la adresa cetăţenilor. Şeful statului ar apărea ca fiind fructul unor compromisuri politice şi înţelegeri de culise, şi parcă îl şi văd pe maestrul de sforării Viorel Hrebenciuc făcând jocurile. Atâta timp cât nu vom avea altfel de politicieni în Parlament, şi mai ales un altfel de Parlament, nici nu poate fi vorba de alegerea Preşedintelui de către Legislativ. Episodul recent, cu Agenţia de Integritate, confirmă şi el acest lucru.

Nu cred că românii şi-ar dori un Preşedinte care să fie «prizonierul» Parlamentului, un Preşedinte decorativ, care să nu poată face nimic pentru ei. Dimpotrivă, românii sunt învăţaţi cu un şef al statului care să le poată rezolva problemele şi să poată face ceva pentru ei.

Atâta timp cât trebuie respectată voinţa electoratului de a-şi alege direct Preşedintele, trebuie să-i recunoaştem acestuia legitimitatea care-i este dată de votul popular. Dacă Preşedintele României se bucură de cea mai mare legitimitate dintre toţi aleşii României, este firesc ca el să se bucure de prerogative pe măsura acestei legitimităţi. Nu este vorba aici de persoane sau despre modul lor de a fi, mai autoritare sau nu. Este vorba de anumite principii constituţionale. Este anormal ca electoratul care îl votează pe Preşedinte în mod direct să aibă mari aşteptări de la acesta, în timp ce alesul nu are pârghii executive reale pentru a veni în spijinul aşteptărilor celor care l-au votat. În schimb, primul-ministru, care nu se bucură de legitimitatea directă a votului popular, are toate pârghiile executive pentru a schimba viaţa electoratului.

Datorită acestei discrepanţe dintre legitimitate şi prerogative, există pericolul ca aşteptările cetăţenilor să fie înşelate, şi atunci cetăţenii să caute alte modele salvatoare: tribuni demagogi, războinici «credincioşi». Un sistem constituţional care nu are mecanisme eficiente de exercitare a puterii generează confuzie, deziluzii, înclinaţia electoratului spre misticism şi spre demagogie. Iar până la dictatură nu mai e decât un pas. De aici rezidă adevăratul pericol al dictaturii, şi nu din a da mai multe prerogative sau a da prerogative reale Preşedintelui.