Parliamentary debates

Domnul Dumitru Dragomir:

"O valoare pierdută: spiritul comunitar".

Experienţele istorice îndepărtate sau recente, precum epoca fanariotă sau cea comunistă, au marcat puternic coeziunea socială a poporului român. Altfel spus, ne lipseşte într-un grad semnificativ spiritul comunitar.

Am învăţat să trăim pentru noi şi împotriva celuilalt. Experienţa tranziţiei ne-a întărit senzaţia că omul de lângă noi este mai degrabă un potenţial adversar. Părem să nu ştim cum se poate trăi alături de celălalt, în colaborare cu el.

În parte, pierderea simţului comunitar este, din punct de vedere sociologic, un fenomen explicabil. Nu ne mai putem cunoaşte vecinii, aşa cum se întâmpla în urmă cu două sute de ani, atunci când comunităţile orăşeneşti sau săteşti erau restrânse şi stabile. Astăzi, explozia urbanităţii, a marilor aglomerări sociale, ne transformă într-o masă anonimă. Nu ştim cine sunt cei care locuiesc deasupra noastră, nu-l cunoaştem pe brutar sau pe administratorul de bloc. În mijlocul propriului oraş, putem fi mai singuri decât pe vârful unui munte...

Nu este mai puţin adevărat că destructurarea relaţiilor sociale din ţara noastră după 1989 pare mai radicală decât fenomenele similare din Occident. În ţări precum Franţa, Elveţia, Italia sau Marea Britanie există încă instituţii comunitare puternice, care apropie oamenii şi fac posibilă cooperarea civică şi chiar politică.

O astfel de instituţie, cu rol major în strângerea raporturilor sociale, este biserica. Acţiunea corozivă a comunismului a distrus în România conceputul de "parohie", de comunitate spirituală, dar şi spaţială. Câţi dintre noi mai ştiu cărei parohii aparţin, care sunt preoţii care se roagă pentru ei, cine sunt enoriaşii alături de care ar putea să participe la liturghie?

În perioada premodernă, biserica reprezenta principalul factor de coeziune socială. Oamenii se cunoşteau acolo, se întâlneau acolo săptămânal, îşi făceau prieteni din cercul parohial.

Personal, cred că avem nevoie de o astfel de solidaritate. Cred că obstacolele cotidiene dintre cetăţeni pot fi depăşite în spaţiul familiar şi spiritualizat al bisericii. Din acest motiv, cred că edilii marilor oraşe trebuie să sprijine restructurarea relaţiilor parohiale.

După ce comunismul a afectat cultura noastră religioasă elementară, trebuie să ajutăm în mod activ cetăţenii să redescopere această cultură. Putem face acest lucru în primul rând în colaborare cu Biserica Ortodoxă, prin programe de informare privind organizarea parohiilor. Din momentul în care slujba se termină, putem organiza activităţi de divertisment, atât de uitate şi atât de necesare în România contemporană.

De ce să nu permitem bătrânilor sau familiilor din marile oraşe să-şi plimbe copiii prin parcurile centrale, aşa cum se întâmpla odată, în ritmul unor concerte în aer liber sau chiar al unor clasice fanfare?

Nu mai avem nevoie de plimbări, de relaxare, de divertisment? De ce nu am organiza, sub egida municipalităţilor, competiţii sportive ale cartierelor sau sectoarelor, dând ocazia cetăţenilor să se cunoască şi să se apropie?

Astfel de idei, pe care le voi dezvolta lămuritor în campania electorală, trebuie să se regăsească în lista de priorităţi a oricărei primării. Numai în interiorul unei comunităţi solide, guvernate de dialog şi comunicare, putem cultiva un spirit gospodăresc eficient şi o reală disponibilitate pentru colaborare.