Parliamentary debates

Aşadar, cum lesne se poate constata din textul constituţional, preşedinţii celor două Camere sunt membri ai birourilor permanente şi, pe cale de consecinţă, pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului! Afirmaţia că sunt membri ai birourilor permanente se bazează pe modul în care textul constituţional descrie structura birourilor permanente: preşedinţi şi "ceilalţi membri" ai birourilor permanente. Posibilitatea revocării acestora (a oricărui membru al biroului permanent!) este consacrată în ultima propoziţie a alin. (2) al art. 64. Bineînţeles, procedura expresă de revocare trebuie să fie detaliată în regulamentele celor două Camere (aşa cum consacră textul Constituţiei la alin. (1), prima propoziţie). Durata mandatului, diferită, una pentru preşedinte, alta pentru ceilalţi membri ai birourilor, nu poate constitui temei de împiedecare a revocării. Durata mandatului are doar rolul de a defini perioada după care acesta încetează de drept! Cu alte cuvinte, textul constituţional consacră două situaţii de încetare a mandatului: la termen, după expirarea perioadei pentru care a fost acordat, şi prin revocare, oricând înainte de expirarea mandatului.

Dacă acum putem afirma, prin simpla lecturare a textului constituţional, că nu există dubii privind legalitatea unui demers de revocare a preşedinţilor, discuţia pe cel de-al doilea palier este mai nuanţată şi comportă argumente de altă natură decât cele ale unor texte şi citirea lor corectă! Palierul oportunităţii vizează necesitatea demersului din considerente de corectă funcţionare a instituţiilor statului. Dacă legalitatea nu poate fi pusă în discuţie, decât cu rea credinţă, necesitatea este o chestiune care merită o atentă şi argumentată discuţie!

Din punctul meu de vedere, Parlamentul României - format din cele două Camere - este organul reprezentativ al sistemului democratic, fiind una dintre puterile statului Dezbaterea pe care o lansez are ca argument faptul amintit anterior: Parlamentul trebuie să fie expresia sistemului democratic! Din acest punct de vedere, dacă argumentul este acceptat, discuţia se simplifică.

Aşadar, într-un sistem democratic, structurile de conducere trebuie - ca necesitate obligatorie - să fie agreate de majoritate! Cu alte cuvinte, este de neacceptat, într-o democraţie, ca cel care conduce să nu fie expresia majorităţii (reprezentantul agreat al acesteia)... Dacă ne referim la Parlament în ansamblul său, dar şi fiecare Cameră individual, principiile enunţate trebuie respectate. Aşadar, este de resortul fiecărei Camere să decidă, prin majoritate, de către cine doreşte să fie reprezentată, cine s-o "conducă". La alegere, legitimitatea preşedinţilor are ca fundament îndeplinirea simultană a trei condiţii: voinţa majorităţii, sprijinul unui grup parlamentar şi prezumţia de integritate. Preşedintele îşi pierde legitimitatea ori de câte ori nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile amintite. În absenţa legitimităţii, procedura de revocare poate fi declanşată.

Privind în urmă, putem constata că, la un moment dat, s-a manifestat o anume voinţă în Camere cu ocazia votului dat la alegerea preşedinţilor. Totodată, nu putem contesta că, ulterior acelei etape, s-a produs o mutaţie şi s-a configurat o altă majoritate parlamentară, majoritate care şi-a asumat răspunderea guvernării şi care nu se simte reprezentată de actualii preşedinţi ai Camerelor!

Dacă am acceptat că posibilitatea revocării din funcţie este consacrată în Constituţie, acum vom observa şi raţiunea acesteia: anume ca pârghie democratică de a aduce, ori de câte ori este cazul, corecţia necesară în nevoia majorităţii de a fi reprezentată în organismele de conducere de acele persoane pe care le agreează şi care o reprezintă! Cu alte cuvinte, nu doar că este perfect posibilă revocarea preşedinţilor, dar ea devine necesară ori de câte ori majoritatea "simte" că nu este corect reprezentată în funcţiile alese. Aşadar, eu cred că mai mult decât simplul fapt că schimbarea preşedinţilor Camerelor este perfect constituţională, este de datoria majorităţii parlamentare s-o înfăptuiască, punând astfel punct unei situaţii de ambiguitate şi lipsă de coerenţă. Majoritatea poate şi trebuie să-şi afirme voinţa în a demonstra că ea este unică, aceeaşi la guvernare, aceeaşi în Parlament!