Parliamentary debates

Domnul Dumitru Avram:

"Democraţia îmbuibaţilor"

Abia acum, după un deceniu şi jumătate, începem să vedem mai jos de vârful aisbergului, abia acum simţim răceala ce ne arde, ca focul, a imensului sloi de gheaţă de care ne agăţăm în disperare pentru a ne slava de la înec. În faţa unor asemenea realităţi, mulţi se întreabă cu îndreptăţire: de ce, oare, în România acestui început de mileniu, democraţia este atât de precară? Unii, şi nu puţini, cred că realităţile perioadei de după decembrie '89 au fost rezultatul direct al entuziasmului şi nu al raţiunii politice. În acele zile tulburi, când ideile, principiile şi legile se învolburau cu urletele străzii, când pe scena politică rămasă vraişte se înghesuiau tot felul de oameni - reprezentanţi ai fostului regim, dizidenţi mai mult sau mai puţin reali, revoluţionari, cu sau fără merite în înlăturarea dictaturii, cetăţenii oneşti, dar şi bişniţarii de profesie, nu renăştea democraţia, ci mai degrabă anarhia.

Am căzut pradă unei mari iluzii atunci când ne-am închipuit că peste noapte vom sări, din imperiul dictaturii proletariatului şi al luptei de clasă, pe pajiştea luminoasă a convieţuirii bazate pe respectul libertăţii şi al legii. Dacă revolta de acum 16 ani ar fi fost nu doar înfăptuită, dar şi concepută de cei care-au ieşit în stradă, dacă înseşi cercurile oculte de peste hotare ar fi fost împiedicate să se amestece în acele evenimente şi să le îndrepte în direcţia propriilor interese, cu siguranţă că România ar fi păşit pe calea unei reale democraţii. Participanţii la acel moment, care putea fi cu adevărat istoric, nu s-ar mai fi încăierat ulterior pe certificate, prin care să demonstreze că unii sunt mai revoluţionari decât alţii şi, ca atare, au dreptul la o halcă mai mare.

Toate răscoalele înfăptuite cu ajutorul mercenarilor n-au rezistat în timp. În climatul de mister în care s-au desfăşurat evenimentele din decembrie, al lipsei de organizare şi de unitate, democraţia nu avea cum să se afirme cu adevărat în viaţa societăţii româneşti. Firava noastră democraţie îşi are explicaţiile ei. În primul rând, lipsa unei tradiţii. Democratismul nostru din perioada interbelică rămâne o poveste romantică pentru descendenţii foştilor politicieni ţărănişti şi liberali, dar un adevărat coşmar pentru urmaşii minerilor de la Lupeni, ai muncitorilor de la Griviţa, ori ai tipografilor bucureşteni. Este greu de crezut că democraţia putea să înflorească într-o ţară ca România, care a trăit peste 50 de ani sub trei dictaturi (regală, militaro-fascistă şi cea comunistă). Lipsa unei tradiţii şi a unei mentalităţi ne-a făcut să credem că democraţia a venit valsând pe aripile evenimentelor din decembrie. Nimic mai fals, fiindcă o revoluţie poate schimba brusc un regim dictatorial, dar nu şi mentalitatea a milioane şi milioane de oameni.

Democraţia nu putea să ne cadă din cer. Ea trebuia - şi trebuie - edificată de noi, pentru noi înşine. Din păcate, premisele pe care urma să clădim o asemenea formă de organizare şi de conducere a societăţii, adică adevărul, dreptatea, cinstea, moralitatea şi munca, ne-au cam lipsit în ultimul deceniu şi jumătate. De la o vreme începem să resimţim nu numai lipsa tradiţiei, dar şi a modelelor democratice pe care am putea să le preluăm de pe alte meridiane.

Ce exemplu ne poate servi comunitatea internaţională, în condiţiile în care caracterul democratic al relaţiilor dintre ţările mari şi cele mici rămâne ceva abstract, când egalitatea şi suveranitatea statelor sunt mai mult sau mai puţin tacit subminate? Oare prin integrarea în UE vom păşi pe calea democraţiei reale? Greu de spus, dacă ne gândim că, în privinţa democraţiei, însăşi Uniunea Europeană are destule carenţe, ca să nu mai spunem că în momentul de faţă este lipsită până şi de o Constituţie agreată de toată lumea.