Parliamentary debates

Domnul Georgică Dumitru:

"Între şansă şi neşansă. Despre zbaterea învăţământului românesc"

Ne aflăm astăzi în faţa unui bun exerciţiu democratic, dar ne aflăm totodată în faţa unui act de ipocrizie politică, din păcate atât de des întâlnit în ultima vreme.

Ne aflăm în faţa unei moţiuni simple, de la bun început susţin: nefondată. Din două motive: primul - că învăţământul românesc trebuie să intre în mod definitiv într-o perioadă a reformei autentice, şi doi, este depusă de PNL, partid care a dat un ministru al educaţiei ce a întemeiat în şcoala românească expresia: "După Adomniţei, oricine poate fi ministrul educaţiei".

Doamnelor şi domnilor, moţiunea "Educaţia sub cenzura Ecaterinei Andronescu. Istoria se repetă" porneşte de la o premisă uşor de dovedit ca fiind falsă: reforma curriculară. De ce falsă? Pentru că lipseşte cu desăvârşire. Aceasta este în fond cea mai mare provocare a învăţământului românesc, aş îndrăzni să spun, în ultimii 50 de ani. Un învăţământ anchilozat, un sistem incapabil să producă excelenţă, iar atunci când o face, o face graţie unor copii excepţional dotaţi, a unor părinţi capabili de sacrificii majore şi unor profesori dedicaţi şi competenţi. Dar excelenţa acestor copii este un caz izolat. Sistemul românesc de învăţământ nu produce excelenţă, pentru că nu este centrat pe aceasta. Scopul învăţământului românesc este performanţa doar în actele oficiale şi în declaraţiile politice. Şi, revenind, explicaţia stă în curricula (generic vorbind) învăţământului românesc. Ori de câte ori s-a încercat o redefinire a acesteia s-a ajuns la situaţii de-a dreptul hilare: nu mai conta personalitatea lui Eminescu, ci a nu ştiu cărui scriitor obscur contemporan, nu mai contau faptele istorice ci golurile marcate de Hagi, nu mai conta logica şi argumentarea, ci interpretarea spoturilor publicitare. Aceasta era reforma curriculară pe care o încerca, acum nu multă vreme în urma, fostul ministru al educaţiei, cel care astăzi (probabil doar din cauza numelui de familie!) este primul semnatar al moţiunii.

Se vorbeşte în textul moţiunii şi despre apărarea intereselor elevilor şi profesorilor. Se pierde din vedere însuşi actul de educare. Din cauza copacilor, deseori nu putem vedea pădurea! Atât elevii, cât şi profesorii reprezintă, poate, cei mai importanţi actori ai actului de învăţământ. Dar dacă am începe o reformă a învăţământului dinspre finalitatea lui, dinspre output-uri, este ca şi cum am pune caii în spatele căruţei şi i-am implora să împingă. Problema învăţământului românesc nu sunt nici copiii, nici educatorii (ca denumire generică a truditorului de la catedră), ci sistemul însuşi! Poate că reformarea acestui sistem nu începe cu ponderea orelor în programul şcolar, poate că nu contează câte ore de istorie face un elev de la un liceu vocaţional, sau poate nu contează că 1/3 din elevii noştri au scutire la sport dar, totuşi susţin educaţia fizică la bacalaureat, poate nu contează faptul ca micuţii de 6-7 ani trag în spate ghiozdane de 5-6 kg, plimbând cărţi şi caiete prin colburi, poate nu contează faptul că 1/3 din şcolile româneşti nu au surse de căldură, şi, în final, poate nu contează că 1/3 din actul educaţional (în învăţământul preuniversitar) se desfăşoară cu profesori suplinitori şi necalificaţi. Revin şi spun: în asemenea condiţii, trebuie făcut ceva în învăţământul românesc - reformă!

Se mai vorbeşte în textul moţiunii simple despre descentralizarea învăţământului românesc. Cei care nu susţin o asemenea idee, sunt cei pentru care a distruge o idee înfiinţăm o comisie. Este plin învăţământul românesc (atât cel preuniversitar, cât şi cel universitar) de comisii, de agenţii, de direcţii, de organisme. Cu ele cu tot am ajuns în situaţia pe care o descriam mai sus. Atunci, urmând o logică simplă, fie nu sunt corect dimensionate şi adaptate la cerinţele şi nevoile actului pedagogic, fie sunt creionate după interese politice şi financiare, fie, multe dintre ele, sunt de-a dreptul anacronice. În asemenea condiţii, descentralizarea este o soluţie. Să trimitem actul decizional acolo la baza actului educaţional: în şcoală. Şcoala nu se face cu funcţionari pitiţi între munţi de dosare, apăsaţi de importanţa muncii lor, nu se face pe holuri şi în terase. Şcoala se face la şcoală!

Doamnelor şi domnilor,

În concluzie, nevoia de reformă în învăţământul românesc este astăzi mai mare ca oricând. Va trebui să înţelegem că visurile cu copiii şcolii româneşti care sunt mai deştepţi decât ai lor sunt doar proiecţiile unor neputincioşi pentru care cantitatea primează calităţii.

Pentru final, am să mă întorc în septembrie 2008, atunci când PD-L-ul depunea moţiunea "Neşansa învăţământului românesc. Guvernarea PNL şi Cristian Adomniţei au dus Educaţia în pragul dezastrului". Nu-i singura neşansă a învăţământului românesc. Din păcate au fost mult prea multe, şi astăzi vorbim doar despre zbaterea neşansei de a deveni şansă !