Parliamentary debates

Domnul Constantin Chirilă:

"România aproximativă (partea I)"

Onoraţi colegi, vă rog să-mi îngăduiţi să încep această declaraţie politică printr-o serie de întrebări.

1. Câte instituţii publice există în România?
2. Câte hectare irigăm?
3. Câţi copii trebuie să meargă la gradiniţă anul acesta?
4. Câte spitale la standarde europene nu avem? (domnul Bazac ne-a spus că trei sunt la standarde europene)
5. Câte procese există pe rolul instanţelor?
6. Câte persoane cu dizabilităţi trăiesc în România?
7. Câte interpelări parlamentare la care nu avem răspuns există?
8. Câte calculatoare există în administraţia publică?
9. Ce valoare au bunurile confiscate pe teritoriul României?
10. Ce fonduri de sprijin a primit echipa de liceeni constănţeni care a câştigat concursul de design ştiinţific al NASA şi Boeing în august 2009, concurs la care au participat peste 1 000 de echipe de copii din întreaga lume?

Sunt întrebări la care mi-am dorit, de multe ori, să am un răspuns corect, cu două-trei cifre după virgulă dacă se poate, şi nu informaţii de acum câţiva ani sau din surse incerte.

Mai mult, nu consider că este necesar să invităm un ministru la o comisie sau să facem o interpelare pentru a afla astfel de informaţii. Irosim şi din timpul dânşilor şi din al nostru pentru a afla prea des ceea ce de fapt nu ştim şi prea rar ceea ce ştim cu adevărat.

Răspunsurile la întrebările de mai sus ar trebui să fie uşor accesibile.

Cel puţin la fel de important ca modul în care statul administrează banii este modul în care acesta administrează informaţia. Pentru că unele salarii în sectorul public sunt încă la un nivel scăzut faţă de poziţii cu responsabilităţi similare din mediul privat, informaţia ar putea fi utilizată ca monedă de schimb, situaţie ce ar excede normalitatea unei democraţii.

Continuăm să driblăm cu nonşalanţă probleme de fond. Ne zâmbim unii altora şi ne spunem că este greu, că nu sunt bani, că avem priorităţi câte în lună şi în stele.

Greu a fost şi va fi în continuare. Cui îi mai arde de zâmbit?

Să ştim ce gestionăm nu poate fi decât chintesenţa priorităţilor. Ar fi bine să începem după alegeri, dar care alegeri?

Există parlamentari care au experienţa administrării unor entităţi private. Îi întreb dacă concepeau să le conducă pe baza unor cifre mai vechi de câteva zile.

Parlamentul, una dintre cele mai tăbăcite instituţii, are probabil cel mai transparent, informativ şi actualizat site public din România. Deci, se poate ca informaţia publică să fie disponibilă aproape în timp real.

Ne dorim ca acest lucru să constituie o bună practică pentru celelalte puteri din stat. Ca să exemplific, cred că ar fi util ca în permanenţă să vedem care este încărcarea unei instanţe sau lista scurtă a proiectelor asumate de către miniştri sau primari - într-o manieră facilă precum: proiect, sumă, termen de implementare şi ce se întâmplă dacă nu se întâmplă. Noi, ca parlamentari, am putea să ne propunem câteva iniţiative parlamentare la început de mandat, cu termene de depunere. Nu-i o ruşine să lăsăm locul altora dacă nu ne descurcăm. Patru ani înseamnă foarte mult pentru o ţară care nu mai are răbdare.

Era nevoie de semnale din presă ca să aflăm ce salarii sunt în anumite instituţii, când avem declaraţii de avere obligatorii? În loc ca aceste declaraţii de avere să se completeze într-un formular electronic, cu o bază de dată unică în spate, noi, în cel mai bun caz, le scanăm şi le punem pe mii de site-uri, ca să facă toată lumea muşchi la degete din click-uri de mouse şi adunat cu abacul. Să fie oare aşa pentru că ar fi jignitor să rugăm mai apăsat un şef de instituţie să folosească un calculator conectat la Internet, căci, slavă Domnului, calculatoare şi conexiuni la Internet am tot achiziţionat.

Era nevoie de presiunea opiniei publice ca să începem să ne numărăm agenţiile? Cei mai mulţi dintre noi pur şi simplu nu ştiau câte sunt şi cu ce se ocupă. Chiar dacă măsura reorganizării unor agenţii este impopulară, iniţiativa Guvernului de a intra în detalii instituţionale nu poate fi decât un mare pas spre normalitate.

Speram ca această reaşezare va reduce şi mai accentuat numărul taxelor parafiscale, pe lângă eventualele reduceri de costuri bugetare sau extrabugetare.

Cu deosebit respect, vă pun în vedere faptul că aproape 50% din populaţia României are acces la Internet. Informaţia nu trebuie să se mai blocheze într-un fişet sau într-un pix. Ea trebuie să fie disponibilă pe un site de Internet, agregată corespunzător, pentru decidenţi şi alte persoane cu interese legitime.

Cu maturitate politică trebuie să constatăm că anumite eforturi de introducere a unor sisteme informatice nu au fost încă amplificate corespunzător.

Continuarea proiectelor ce îşi propun să modernizeze administraţia, aducând-o mai aproape de noi, în calitate de contribuabili, are capacitatea de a economisi sume importante la buget. Ce economisim din utilizarea mijloacelor electronice trebuie să se ducă în creşterea calităţii serviciilor furnizate de către stat celorlalte 50 de procente care încă nu au acces la Internet.

Numai din utilizarea Sistemului Electronic de Achiziţii Publice în primele 8 luni ale anului 2009 am economisit 400 de milioane de euro din valoarea iniţială a achiziţiilor publice bugetate. Este legitim să sprijinim destinaţii utile pentru aceste economii şi să propunem soluţii.

Traversăm o perioadă în care, ca să putem lua decizii corecte ar trebui să ştim şi câte ouă pun găinile din România în galantare.

Salut, cu această ocazie, pionieratul domnului vicepreşedinte Adrian Năstase!

Stimaţi colegi, vă rog să-mi permiteţi să trec într-un repertoriu al notelor joase.

Multe discuţii au în prezent epicentrul în importanţa unor categorii socio-profesionale şi salariile pe care le merită.

Aduc în discuţie copiii fără părinţi şi bătrânii fără copii.

Avem soluţii decente pentru ei, ca să putem ocupa atât de vehement tot spaţiul public cu problemele celor în putere sau la putere?

Ce se întâmplă cu bătrânii care nu au copii?

Îi rog pe cei care cunosc soluţiile implementate să ne explice în ce constau acestea.

Despre copiii fără părinţi ce să vă spun, în afară de faptul că tot noi ar trebui să fim vocea lor.

Pe când un program de construire a unor centre moderne de acomodare, similare sălilor de sport, caselor pentru tineri sau bazinelor de înot?

Dragi colegi, permiteţi-mi să mai adaug o ultimă întrebare, ştim câţi copii fără părinţi şi bătrâni fără copii avem?