Parliamentary debates

Domnul Daniel Buda:

"Marea împăcare"

Ca şi când concubinajul parlamentar de facto dintre P.S.D. şi P.R.M. nu ar fi fost îndeajuns pentru a compromite noua conducere "reformatoare" a PSD, Mircea Geoană şi Corneliu Vadim Tudor au hotărât să-şi pună pirostriile politice în văzul lumii şi a Europei, tocmai când acesta din urmă este pe cale să ne spună dacă aderăm sau nu la 1 ianuarie 2007.

Dacă ar fi să plonjăm în trecutul relaţiilor PDSR - PSD - PRM vom constata - fără surprindere - că aceste două formaţiuni politice s-au aflat mereu aproape, că ele au trăit într-o simbioză politică aproape perfectă, indiferent că P.S.D.-ul a fost sau nu la putere. Dacă vom coborî la originile PRM, vom constata că acest partid a fost o creaţie cu ştiinţa şi acordul tacit a lui Ion Iliescu, tocmai pentru a contrabalansa renaşterea partidelor istorice - PNL şi PNTCD - şi pentru a avea un argument al existenţei pluralismului politic.

În perioada 1992 - 1996 PRM-ul a făcut parte din ceea ce a rămas cunoscut în istoria postdecembristă a României drept "Patrulaterul Roşu", adică o coaliţie guvernamentală între PSD - PRM - PSM - PUNR. Într-un fel sau altul, toate cele patru formaţiuni îşi trăgeau seva politică din fostul PCR, liderii săi constituind eşalonul II al defunctului Partid Comunist. Epoca Văcăroiu, care a stat sub semnul acestui Patrulater, a însemnat tot ce se putea mai rău pentru soarta europeană a României: izolare pe plan internaţional, rămânerea în urmă faţă de «plutonul» Cehiei, Ungariei şi Poloniei, scandaluri financiare şi falimente bancare. Decalajul faţă de fostele state comuniste îşi are originile în această perioadă.

În intervalul 1996 - 2000, PSD şi PRM au trăit într-o simbioză a opoziţiei, căreia nu i-a pus capăt decât turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, dintre Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Totuşi, pe atunci circula zvonul că în turul I mulţi militanţi PSD votaseră cu liderul PRM tocmai pentru a-i scoate din cursă pe Theodor Stlojan şi Mugur Isărescu. Trucul se pare că a reuşit, astfel încât între două rele românii au fost forţaţi să aleagă răul cel mai mic: Ion Iliescu.

Guvernarea Năstase a însemnat pentru PRM raiul jocului politic duplicitar. În aparenţă, PRM se autodeclara partid de opoziţie, criticând prin discursul justiţiar al liderului său corupţia regimului Năstase. Pe ascuns însă, PRM a salvat Guvernul Năstase ori de câte ori a fost nevoie, ajungându-se la situaţia paradoxală ca Guvernul minoritar Năstase să fie susţinut de doi adversari politici de moarte: PRM şi UDMR. În paralel, PRM a demarat o vastă operaţiune de «lifting politic», văruindu-se în partid popular, ridicând statui unor personalităţi evreieşti, vizitând fostele lagăre naziste. Totul a fost în zadar, pentru că cei 10 ani de balast politic extremist nu au putut cosmetiza politic un partid cu proastă notorietate.

Toată această evoluţie ne arată că în fapt PSD şi PRM nu au fost opozanţi politic decât de ochii lumii. Uneori, însă, nu s-au ferit nici măcar de gura lumii şi s-au «pupat» în piaţă. Îmi aduc aminte de campania pentru Primăria Cluj-Napoca. După ce 4 ani Guvernul PSD şi Prefectul PSD de Cluj au declanşat o luptă de guerilă împotriva Primarului Gheroghe Funar - nealocându-i fonduri bugetare pentru investiţii, blocând activitatea Primarului în Consiliului Local, târându-l pe primar la procese cu portăreii - brusc şi dintr-o dată, după primul tur de scrutin, PSD şi PRM Cluj au venit cu sloganul «Marea împăcare». Adversarii de ieri - PSD şi PRM - îşi dădeau mâna împotriva candidatului PD la Primărie. Din fericire, electoratul clujean a dovedit o mai mare maturitate decât «împăcaţii» de la PRM şi PSD, dându-şi votul celui care declarase că singurul său aliat este cetăţeanul.

Iată că în fapt reapropierea dintre PSD şi PRM nu ar trebui să ne mire prea tare. Ceea ce trebuie să ne mire este faptul cum este posibilă o asemenea apropiere, având în vedere schimbarea de gardă de la conducerea PSD. Îmi vine greu să cred că Preşedintele Mircea Geoană, fost atâţia ani ambasador la Washington, nu conştientizează toxicitatea politică a acestei reapropieri politice. În plus, Mircea Geoană a câştigat preşedinţia PSD cu un an în urmă, cu sloganul schimbării şi modernizării partidului. Nu cred că liderul Socialiştilor Europeni, Paul Rasmusen - prezent la Bucureşti săptămâna trecută - când arăta acel cartonaş roşu în curtea Sediului PSD îi invita pe cei prezenţi la refacerea «Patrulaterului Roşu». Nu cred, de asemenea, că foştii protagonişti ai «Marii împăcări» de la Cluj - deveniţi între timp «Grupul de la Cluj» - vor fi de acord cu reapropierea de PRM. În ultimul rând, nu cred că P.S.D.-iştii «Generaţiei 2008» vor să apară în poza de absolvire politică alături de Vadim Tudor.

Dacă această reapropiere de PRM este pentru Mircea Geoană un mijloc de contrabalansare a Polului Social al lui Ion Iliescu, sunt nevoit să constat că Ion Iliescu a avut dreptate când acesta din urmă l-a «lăudat» atât de colorat pe fostul ministru de externe şi ambasador al României la Washington. Dacă PRM are de câştigat de pe urma acestei reapropieri - ieşind din izolare -, în schimb, PSD-ul nu are de câştigat decât fosta imagine de partid neeuropean, fost comunist.