Parliamentary debates

Domnul Dumitru Avram:

"Dosariada - o zarvă inutilă"

Francofonie cu ploaie din belşug şi cu nervii întinşi la maximum ai românilor. O reuniune pe bani mulţi, într-un stat care şi-a evidenţiat încă o dată resursele poliţieneşti. Chiar dacă, în scrâşnet de franceză, Traian Băsescu s-a iluzionat că el a fost personajul principal al întâlnirii de la Bucureşti, nu s-a întâmplat deloc aşa. În centrul atenţiei s-a aflat impozantul Jacques Chirac, care a comandat, se pare, şi conflictul cu preşedintele libanez. Nici confirmarea aderării, la 1 ianuarie 2007, la Uniunea Europeană n-a excelat prin strălucire, dimpotrivă, s-a spus chiar că termenul de farsă i s-ar potrivi cel mai bine.

Pe plan intern, propunerile pentru şefia celor două servicii secrete reprezintă o culme a naturii conflictuale a lui Traian Băsescu. Cei de la PSD, mulţi dintre ei, continuă să se arate uluiţi de aşa-zisa mişcare "reconciliatoare" făcută de Cotroceni. Între timp, Puterea îşi vede liniştită de treabă, aruncând pe piaţă dosare stranii, demiţând preşedinţi de consilii judeţene şi alte autorităţi locale aparţinând Opoziţiei, trimiţând spre DNA noi detaşamente aparţinând trecutului.

Ignorând reacţiile clasei politice şi pe cele ale societăţii civile, democratul Traian Băsescu se află în conflict nu numai cu Opoziţia, dar şi cu partidele actualei Puteri, precum şi cu Parlamentul, Guvernul, Serviciile Secrete şi magistratura, iar de curând şi cu Biserica. Domnia sa se află într-o continuă ofensivă, cel mai recent atac constituindu-l cel care vizează demascarea politicienilor, ziariştilor, cadrelor didactice, preoţilor, sportivilor şi altor cetăţeni care au colaborat cu Securitatea, afirmând că prin acest gest face ceea ce trebuie, fiindcă aşa ne cere Uniunea Europeană. Afirmaţia este mai mult decât îndoielnică. A dezgropa morţii de acum 20-30-50 de ani, în ideea că o analiză a rămăşiţelor pământeşti va permite politicienilor de astăzi să conducă ţara pe calea redresării ei economice, politice şi sociale, este o aberaţie, fiindcă, oricât de grea ar fi amintirea trecutului, sminteala prezentului este infinit mai apăsătoare.

Era greu de crezut că şeful statului ar putea să iniţieze o asemenea acţiune care să înfierbânte spiritele în întreaga ţară. Cu atât mai mult cu cât unii dintre cei incriminaţi îl acuză, la rândul lor, de aceleaşi păcate. Este mai mult decât ridicol să afirm că Uniunea Europeană ne cere să ne răfuim cu trecutul. Dacă stăm să ne gândim mai atent, nici n-ar avea acest drept. Cum să ne pretindă aşa ceva Germania, când autorităţile sale ştiu bine că în urma celui de-al II-lea război mondial, declanşat de Hitler, România a căzut sub robia diabolică a bolşevismului pentru mai bine de patru decenii, timp în care i s-au modificat graniţele, întreaga viaţă materială şi spirituală? Poate oare să ne pretindă Marea Britanie aşa ceva, când Winston Churchill, fostul ei premier, ne-a aruncat, cu o dezinvoltură criminală, în braţele lui Stalin?

Reprezentanţii Uniunii Europene ne-au cerut ferm, de la bun început, să punem la zid marea corupţie, să cercetăm provenienţa averilor obţinute peste noapte de mulţi demnitari, să realizăm o reală reformă în justiţie şi administraţie, să acţionăm pentru eradicarea criminalităţii şi a sărăciei.

Un asemenea demers de reactivare a trecutului nu urmăreşte altceva decât să abată atenţia societăţii româneşti de la gravele probleme cu care se confruntă în fiecare zi: corupţia generalizată de sus şi până jos şi îmbrobodirea ei prin tribunale pentru a o scoate basma curată, criminalitatea înspăimântătoare şi sărăcia insuportabilă, dar şi neputinţa de a guverna ţara de către o încrengătură politică (Alianţa DA) neputincioasă.

O asemenea acţiune, care seamănă în multe privinţe cu poliţia politică exercitată de regimul comunist, ce ne dezgropa rudele până la a şaptea spiţă, este pur şi simplu ridicolă. În acest sens, un mare cotidian francez nota cu câteva săptămâni în urmă: "Ceea ce se încearcă acum este o mare zarvă inutilă, fiindcă multe dosare au fost sustrase, iar altele contrafăcute".

Şi, în final, o întrebare, la al cărei răspuns populaţia României are tot dreptul: cât a costat Sommet-ul Francofoniei de la Bucureşti şi din ce resurse bugetare a plătit statul român aceşti bani?