Parliamentary debates

Domnul Gheorghe Ciobanu:

"Austeritatea necesară"

Vizita delegaţiei FMI în România şi deznodământul acestei vizite au creat un val de subiecte de presă referitoare la starea economiei naţionale şi a ceea ce trebuie să facă Guvernul pentru a ne scoate din criza economică. In declaraţiile mele politice de până acum, chiar din ultima perioadă, am punctat de multe ori necesitatea de a merge înainte cu reformele structurale şi de a lăsa calculul politic (electoral) în plan secundar.

Consider că, în acest moment, Guvernul este interesat mai puţin de bilele negre pe care le primeşte din partea presei ostile şi a opoziţiei, şi mai mult de starea economiei reale. Dacă ar fi ceva pentru care actualul Guvern şi actualul prim-ministru ar trebui să primească aprecieri, ei bine, acel lucru ar trebui să fie curajul de care dau dovadă, lipsa instinctului de conservare politică, în ultimă instanţă, sacrificiul politic pentru a scoate ţara asta din criză.

Cine crede, din opoziţie, că e uşor să iei măsuri de austeritate, să te uiţi în ochii pensionarilor şi să le spui că le scad veniturile cu 15%, să le spui bugetarilor că vor primi salarii cu 25% mai mici şi că urmează disponibilizări majore, acela se înşeală. Aşa cum spuneam, îţi trebuie curaj şi putere de sacrificiu. Mai importantă este starea economiei. Ca unul care a punctat de multe ori în sensul încurajării iniţiativei private şi ca susţinător al mediului de afaceri privat, pentru mine, alegerea zonei în care să se strângă cureaua este destul de uşoară: statul şi aparatul bugetar pe care acesta îl presupune. Întreprinzătorii privaţi au o regulă simplă în minte: funcţionarea eficientă a firmei sau companiei lor. De aceea, ei sunt liberi să-şi facă ordine în propria ogradă şi, aşa cum au arătat cifrele şomajului de anul trecut şi de la începutul anului acesta, au făcut-o deja. Firmele care au rezistat crizei au "tăiat" tot ce trebuia tăiat, au făcut restructurările care se impuneau, iar acum au nevoie doar de măsuri economice proactive din partea Guvernului şi de predictibilitate fiscală în timp.

Dacă cineva m-ar întreba care era cea mai proastă variantă pentru economia românească, atunci, fără să stau prea mult pe gânduri, aş fi spus creşterea t.v.a. şi a cotei unice de impozitare. Asta ne-ar fi afectat pe toţi, iar reducerea deficitului bugetar ar fi fost în continuare o himeră. Un t.v.a. crescut nu ar fi însemnat neapărat încasări bugetare crescute, pentru că, în mod sigur, consumul ar fi scăzut.

O cotă unică de impozitare mai mare ar fi însemnat un semnal negativ pentru toţi investitorii străini care se gândesc la România. Există exemple foarte concludente în acest sens: ţările care au purces anul trecut la creşterea t.v.a. şi a impozitelor (în special Ungaria şi ţările baltice) au un orizont de timp extrem de îndepărtat pentru ieşirea din recesiune. Pe de altă parte, ţările care au păstrat sau chiar scăzut taxarea şi impozitarea au revenit pe plus. Cu siguranţă, acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi cu România dacă politica de cadre a fostului premier Tăriceanu ar fi fost dusă pe principiul competenţei şi nu al numărului crescut. Atunci când în 4 ani angajezi peste 400.000 de persoane în sistemul bugetar, în condiţiile în care statul se mişca eficient şi înainte, faci o investiţie electorală, nu una în folosul binelui general.

O spun şi eu pe şleau: în momentul de faţă sunt prea mulţi bugetari, iar deficitul bugetului asigurărilor sociale este prea mare. Măsura scăderii cu 25% a salariilor bugetarilor pentru jumătate de an reprezintă, pentru mine, o "perioadă de graţie" în care scopul Guvernului este acela de a identifica locurile suprapopulate cu bugetari şi de a face tăierile de personal. Tăierea cu 15% a pensiilor înseamnă, la fel, o perioadă de timp pentru Guvern pentru a identifica toate pensionările frauduloase şi pentru a pune în aplicare noua lege unitară a pensiilor. După aceste 6 luni, lucrurile vor reveni la o stare de normalitate dezirabilă.

Ceea ce doresc eu, în special din partea PSD şi PNL, este să găsească în propriile conştiinţe o fărâmă de solidaritate cu Guvernul. Nu să fie de acord cu măsurile, nu să şi le asume, dar să lase actuala putere să le pună în practică, să nu tergiverseze acest proces, să nu pună obstacole artificiale. Opoziţia poate să critice măsurile, dar să lase Guvernul să şi le asume ca atare. Dacă vor fi bune, atunci Guvernul va avea de câştigat. Dacă nu, atunci puterea va pierde, în condiţiile date, solidaritatea pe care o cer din partea opoziţiei înseamnă şi responsabilitate. Şi, după 20 de ani, cele două partide care au guvernat împreună mai bine de două treimi din perioada post-decembristă a României, ar cam trebui să dea dovadă de responsabilitate, pentru că vina situaţiei actuale le aparţine şi lor, la fel cum meritele pentru ieşirea din criză le pot aparţine parţial, numai să facă ceea ce trebuie.