Parliamentary debates

Domnul Filip Georgescu:

Nu ştiu dacă toţi semenii noştri s-au convins, măcar acum, după inundaţiile devastatoare din acest an, că pădurea reprezintă un factor de echilibru de neînlocuit în cadrul biosferei, că de existenţa acestui nepreţuit dar al naturii este strict legată dezvoltarea societăţii şi civilizaţiei româneşti. Din păcate, aşa cum am semnalat şi cu alte prilejuri, trebuie să spun şi astăzi că în ţara noastră jaful pădurii întrece prin proporţii măsurile de refacere a ei. Ridic din nou această problemă întrucât, în condiţiile acţiunilor generale declanşate la scară planetară după reuniunea de la Rio de Janeiro din 1992, România a adoptat o strategie naţională pentru dezvoltarea fondului său forestier. În concordanţă cu această strategie de dezvoltare durabilă, credem că pădurile în general, şi cele de stat în special, trebuie gospodărite de o aşa manieră încât pe lângă funcţia de producţie să se realizeze integral o serie de alte funcţii, cum sunt acelea de protecţie, care capătă astăzi o însemnătate tot mai mare. În acest sens, întreb autorităţile de resort, rugându-le să ne spună ce măsuri a promovat Guvernul pentru ca în anii următori, când expiră actuala etapă a programului din silvicultură, să fie atins ţelul general al politicii noastre forestiere, acela de ridicare a calităţii vieţii, pe baza gestionării durabile a pădurilor.

Deocamdată asistăm la tot felul de acţiuni ilegale împotriva fondului forestier. Tăieri clandestine pe care autorităţile le depistează în mică măsură, exploatarea prădalnică a unor perimetre forestiere obţinute prin licitaţii scandaloase, lipsa de preocupare pentru împădurirea suprafeţelor prevăzute în planurile anuale, pierderi însemnate de pe urma exportului de masă lemnoasă, întrucât preţul lemnului nu este întotdeauna cel de piaţă, stabilit în cadrul raportului dintre cerere şi ofertă. Pe de altă parte, asistăm la un nou val de cereri pentru retrocedarea unor întinse suprafeţe de păduri, venite din partea fostului rege, a urmaşilor unor prinţi şi grofi, a unor instituţii bisericeşti şi a multor cetăţeni. După pretenţiile unora dintre solicitanţi, probabil că dreptul de moştenire va trebui coborât până la Traian şi Decebal.

Ţin însă să precizez că fondul nostru forestier a scăzut la mai puţin de şase milioane hectare. Or, cu o asemenea suprafaţă şi cu procentul redus de împăduriri, România nu mai poate figura în rândul ţărilor cu potenţial forestier. Înainte de soluţionarea unor asemenea cereri, Guvernul trebuie să perfecţioneze managementul specific al schimbărilor intervenite în regimul proprietăţii asupra terenurilor forestiere, având în vedere că mulţi dintre proprietarii privaţi de păduri au trecut imediat la tăieri masive, fie din cauza nevoii de bani, fie pentru a evita furturile. O asemenea atitudine nefastă faţă de pădure nu se mai manifestă, astăzi, nicăieri în lume. Aşa cum arăta marele nostru înaintaş Marin Drăcea, Anglia, care sub imperiul doctrinelor liberaliste, totdeauna funeste economiei silvice, şi-a sacrificat domeniul său forestier în secolul al XIX-lea, purcede acum, de bune decenii, cu mare impetuozitate, la reconstituirea pădurilor sale. În Statele Unite, ţara tuturor risipelor, s-a dezlănţuit de la începutul veacului trecut cea mai violentă reacţie contra păcatelor forestiere ale trecutului, iar în Franţa şi Germania, ţări care de mai bine de un mileniu ocrotesc vegetaţia forestieră prin legi, s-a format un adevărat cult al pădurii. Până şi Turcia, cu un relief eminamente de stepă, sub imperiul căreia s-au distrus pădurile din sud-estul Europei în decursul a şase secole, reacţionează astăzi cu stăruinţă împotriva barbariilor din trecut. Se pare însă că pe noi, românii, renaşterea forestieră a lumii ne lasă indiferenţi. În loc să refacem şi să conservăm fondul forestier, noi doborâm la pământ codri întregi, neînţelegând că despădurirea înseamnă sărăcie, nesiguranţă şi lipsă de perspectivă.

În contextul acţiunilor iniţiate de comunitatea internaţională sub patronajul ONU, însăşi integrarea europeană impune silviculturii noastre, aşa cum a impus şi altor sectoare (economie, finanţe, administraţie, mediu, justiţie) o serie de prevederi pe care trebuie să le atingem. Pe de altă parte, tendinţele schimbărilor care au loc pe plan mondial în cadrul globalizării şi regionalizării, precum şi măsurile de redresare a mediului ambiant, mai presante ca oricând, vor face din pădure, astăzi, o bogăţie naţională, un bun universal, menit să asigure omenirii nu numai resurse economice, dar mai presus să salveze Planeta de la pieire, în faţa furiei dezlănţuite a naturii. Vrem, nu vrem, pădurea trebuie să devină un mare panteon al omenirii.