Parliamentary debates

Domnul Dumitru Avram:

"A doua bătălie dintre PCR şi Securitate"

În plină criză politică şi în plin dezastru economic a fost scos de la naftalină, ca o nălucă, aberantul proiect de lege al aşa-zisei lustraţii. Neaplicabilă şi neaplicată nicăieri în lume, această încercare de apartheid politic este rodul unor interese tulburi, agresive, ce urmăresc eliminarea din competiţie a unor adversari redutabili, buni profesionişti, care au reuşit să realizeze lucruri notabile pentru România într-o societate încorsetată, dar cu vocaţie constructivă certă.

Ca o ironie a sorţii, cel puţin unii dintre iniţiatorii şi susţinători ruşinoasei legi vor avea de răspuns la o serie de întrebări nu tocmai comode legate, de exemplu, de asaltul gripei aviare până în inima Capitalei, sau de incapacitatea de a gestiona treburile curente ale ţării. Există o generaţie ce vrea să ardă etapele, să ajungă cât mai repede şi cât mai comod în jilţul puterii, după cum există politicienii refuzaţi de urne, care cred că prin crearea unui asemenea vid discriminatoriu şi-ar putea forţa destinul. Şi unii, şi alţii, recurgând la asemenea instrumente neconstituţionale şi nedemocratice, nu fac decât să-şi dovedească lipsa de adaptare la vremurile pe care le trăim. Este pentru prima dată când se încearcă nu numai înlăturarea unor oameni pentru vinovăţiile lor inventate, ci şi a unor categorii întregi încadrate în imensul izolator al foştilor lucrători cu munca politică.

Au apărut, de altfel, o serie de impostori - probabil, informatorii de astăzi - care pretind că ştiu ei despre unul sau altul că ar fi fost colaboratori activi ai Securităţii, numai şi numai pentru că ar fi lucrat într-un anumit loc. De unde au aflat ei asemenea lucruri? Pot dovedi aceşti colportori calomnioşi, transformaţi în negustori de dosare fantomă, că adversarii lor de astăzi au fost cândva delatori de cea mai joasă speţă? Ca să nu mai vorbim de faptul că pentru tot ceea ce s-a comis înainte de 1986 funcţionează o prescripţie clară şi că peste numai câţiva ani cercul se va închide. Au ei angajamentele făcute la Securitate de aceia pe care îi învinovăţesc cu atâta cruzime şi lipsă de responsabilitate? Rămâne s-o dovedească, iar dacă n-o pot face, să plătească pentru nechibzuinţa lor. Ştiu ei că în anumite documente ale Securităţii au figurat numele unor persoane care nu au avut vreo legătură cu aceasta, că, încă de acum aproape 3 decenii şi jumătate, ar fi existat o hotărâre semiconfidenţială a puterii de atunci prin care membrii de partid puteau fi folosiţi ca informatori numai în anumite condiţii speciale? Legaţi, unii dintre adepţii lustraţiei, prin fibre afective puternice de perioada kominternistă, ei continuă să identifice PCR-ul cu Securitatea din vremea lui Nikolschi sau a lui Alexandru Drăghici. Adevărul este că, începând cu anii '70, cele două instituţii au funcţionat ca nişte entităţi separate, fiecare cu partea ei de contribuţie constructivă sau nu întotdeauna în acord cu interesele celor mulţi.

Ei bine, despre acea generaţie este vorba aici, despre oameni care s-au afirmat atunci, încă în putere astăzi şi care trebuie eliminaţi cu orice preţ. Pe categorii, pentru că este mai simplu, şi nu în funcţie de fapte concrete, îndreptate împotriva unor oameni nevinovaţi, pentru că acestea sunt mai greu de probat. S-a ajuns până acolo încât şi cel mai mare poet pe care îl au azi românii trebuie dat la o parte, ca să nu mai vorbim de o serie de gazetari atât de îndrăgiţi pentru acurateţea analizelor şi sentinţelor la adresa unei societăţi în continuă degringoladă. Nici măcar membrii fostului Comitet Politic Executiv nu pot fi judecaţi laolaltă, şi atunci cum ne putem lega de miile de "activişti" care nu erau altceva decât simpli slujbaşi, angajaţi şi plătiţi din banul public, aşa cum se întâmplă şi astăzi cu nişte haidamaci care nu fac nimic.

Îşi poate imagina cineva un lucrător la fostul Comitet Central trăind, împreună cu familia (cu un copil mic), în nici 30 de metri pătraţi locuibili şi care, şi acum, se află tot acolo? Îşi poate cineva imagina că un asemenea "activist" putea telefona atunci unui procuror sau miliţian de rang înalt pentru a le influenţa deciziile? Cei ce cunosc bine această perioadă ştiu că aşa ceva era de neimaginat. Trimiterile la tot ceea ce se întâmplă astăzi, comparaţiile pe această temă, şi pe multe altele, sunt de prisos. Neruşinarea merge atât de departe, încât li se refuză acelor oameni de bine orice merit din partea unor indivizi care trebuiau să se afle de mult după gratii pentru tot ceea ce a pătimit şi pătimeşte acest nefericit popor de vreo 16 ani încoace.

Toate guvernările de după '89 şi toţi cei ce le-au slujit poartă, în egală măsură, vina pentru acest dezastru! Nimeni nu le-a cerut vreodată acestora să plece din viaţa publică. Li se cere numai să plătească pentru faptele lor. Atât de hulita sistematizare făcută de Ceauşescu, deşi brutală, a avut, probabil, şi partea ei pozitivă, altfel gripa aviară şi pesta porcină ar fi pus stăpânire astăzi pe întreg acel Bucureşti sufocat, până în centrul său, de mirosuri pestilenţiale. Din păcate, amărâţii de români şi-au mutat cuştile de păsări prin balcoanele blocurilor, iar şobolanii, purtători ai ciumei, circulă în voie printre pietonii oraşelor...

Rivalitatea dintre PCR şi Securitate a fost dintotdeauna un fapt evident. După 2 ani de la instalarea în funcţie, unul dintre şefii fostului serviciu secret socialist - era numai un singur asemenea serviciu, nu 16, câte se pare că există astăzi! - nu ştia unde se afla biroul secretarului CC al PCR care-i "îndruma" activitatea. Asta pentru pescuitorii în ape tulburi care încearcă să declanşeze cel de-al doilea război dintre cele două instituţii de dinainte de aşa-zisa revoluţie din decembrie. Ultima lor diversiune se referă la faptul dacă securiştii au fost mai buni (ori mai răi) decât "activiştii", şi invers, încercând astfel - firav - să declanşeze cea de-a doua bătălie dintre PCR şi serviciul secret al României socialiste. Un lucru e clar: şi "activist" şi informator, chiar că nu se putea!

Europa ne-a urecheat nu pentru că nu am desluşit dedesubturile acelor vremuri, ci pentru corupţie, pentru sărăcie şi injustiţie, pentru discuţiile sterile şi rivalităţile politice nesfârşite care le-au făcut posibile. În Europa civilizată este un fapt normal ca un fost comunist să ajungă preşedinte al Italiei, iar un conducător al organizaţiei de tineret dintr-o fostă ţară socialistă să devină astăzi, pentru a doua oară, prim-ministru. De la drama lui Mihail Kogălniceanu - al cărui loc în Parlament era contestat, pentru apartenenţa la "vechiul regim" al lui Alexandru Ioan Cuza, de un anume Blaremberg - au trecut exact 140 de ani. Între timp, istoria a consemnat răfuiala lui Carol al II-lea cu legionarii lui Codreanu şi a acestora din urmă cu adversarii lor. Generalul Ion Antonescu se va război cu adepţii lui Horia Sima, iar după 23 august 1944 comuniştii, ţărăniştii, liberalii şi social-democraţii cereau într-un glas purificarea administraţiei publice. Ultimele documente care au consacrat o asemenea discriminare halucinantă au fost Decretul - lege nr. 1701 al Guvernului Sănătescu, Legea nr. 217 din 30 martie 1945, cele două legi din ianuarie 1945 şi Legea 312 din 24 aprilie 1945. Au trecut, totuşi, mai bine de 6 decenii de atunci...